un film, o melodie, o bucatica de ciocolata,
un zambet, o lacrima, o privire...
iubire...e mai mult decat orice sarutare furata.
si doare, cand nu mai ramane decat amintire...

o clipa frumoasa traieste pentru totdeauna,
o zi cu ploaie moare odata cu norii...
si apoi, apoi poti sa vezi luna
si stele, si cuvinte frumoase si apoi zorii
te ucid fara nicio remuscare...
iti ucid urma de speranta si de vis.
si iar, din nou, neincetat te doare,
dar ingerul tau e incuiat in paradis.

un fulg de zapada se topeste usor,
o picatura de ploaie se evapora repede...
dar blestematele, amintirile nu mor,
propria ta persoana in tine nu mai crede,
caci e pierduta, batuta de vanturi in zare,
ca o frunza moarta, ce zboara aiurea.
e inutil, e inutil sa mai versi lacrimi amare
caci te ratacesti in regrete, in loc sa cauti cararea.

Nu mai am cuvinte
Nici macar sa iti spun la revedere...
Si nu vreau sa fie adio, iubire!
Si nici sa nu fie regrete...

Visele se sfarsesc cand te trezesti,
Zambetul piere cand nu mai ai motiv sa speri,
Lacrimile amortesc si nu stii ce sa mai ceri...
Visele sunt permanente doar cand iubesti.

Orasul e trist, fara lumina,
Vantul bate si-s stropi de ploaie
Ce sting acum a inimii vapaie.
Astept clipele ce o sa vina...

Dar o sa vina fara tine
Si o sa fie lungi si triste,
Doar triste.
Iar eu o sa raman inchisa`n sine.

Deci la revedere, adio iubitul meu!
Sunt niste ultime cuvinte
In zadar! Pana si luna ma minte!
Deci la revedere, adio iubitul meu!

copii

Ce as putea sa spun ?...Cuvintele deja nu mai au niciun rost pentru mine. Toate sunt doar vorbe goale care nu ma ajuta cu nimic. Fraze lipsite de sens, spuse doar de dragul de a vorbi. Si pentru ce ?...Schimbam impresii, spunem minciuni, cucerim si flirtam. Pentru ? Nu vad rostul unei conversatii care inevitabil va ajunge mereu la acelasi deznodamant." Si ? Ia zi…ai prieten ? A, da ? Pai ma bucur pentru el, are noroc baiatu`…" Asa si ? Sincer ce te face sa crezi asta ? Vrei sa ai tu norocul lui ? Ma intreb unde au ramas clasicele prietenii, dezinteresate. Au zburat in vant...
Ma intreb...Cand am uitat sa fim copii?..Cand am uitat sa radem, sa alergam prin parc? Acum vedem culoarea copacilor decat cand iesim la o tigara cu niste "tovarasi". Tovarasi la ce? La fumat, la aliniat ceva? Am uitat ce inseamna sa fim copii...ne distrugem usor copilaria, viata uneori, zambetele si culoarea din obraji. Si pentru ce? Ca sa fim "cool"? Ca sa ne accepte ceilalti, care din intamplare au ales acelasi drum, numai ca inaintea noastra?
Si ce daca eu inca mai sunt copil, uneori? Si ce daca acum scriu despre copilaria pe care sunt prea constienta ce am pierdut`o, doar ca sa nu ma mai gandesc la tot ce ma raneste? Daca suferinta ar lasa urme, corpul meu ar fi plin de cicatrici. Dar nu e...E curat, parca pentru a pastra aparentele. Aparentele care inseala, de cele mai multe ori, aparentele care ma fac sa par ce vor ei, care ma fac uneori sa fiu ce vor ei. Dar undeva in mintea mea, inca ma mai regasesc... Mai sunt totusi eu, copilul, nu m`au transformat chiar de tot.
Si ce daca scriu despre aparente, cand de fapt ma hotarasem sa scriu despre...total altceva? Nu imi mai pot concentra atentia intr`un singur punct, parca ma preocupa mai multe lucruri in acelasi timp, doar pentru a nu ma gandi la ziua de maine, o zi stearsa, ca ultimele... O zi trecuta degeaba, o zi petrecuta in asteptare, o asteptare patologica. Astept sa mi se dea ocazia sa imi pot schimba viata, din nou...si in acelasi timp, astept sa imi reiau vechea viata.
Presupun ca as putea sa scriu si despre viata mea, daca ar parea cat de putin interesanta pentru cineva. Dar nu e. Si nici nu vreau sa fie. Sau as putea sa scriu despre viata mea, pentru mine, dar din pacate o cunosc atat de bine, ii stiu fiecare intorsatura nedreapta, fiecare lovitura am simtit`o. De ce mi`as aminti totul?
Nu`mi place sa vorbesc despre mine pentru altii, poate doar cate o destainuire in momente de melancolie unor prieteni care m`ar intelege. E de ajuns. Poate ca din cauza asta par rece, si poate ca sunt...
Stiu cum par pentru oameni. Copilul perfect, adolescenta fericita si fara nicio grija. Si cat de departe de adevar sunt ei...
Dar poate e mai bine sa nu stie, cei mai multi dintre ei. Iar ceilalti, o mica parte, poate ca ar trebui sa stie mai mult, ca sa aiba o idee macar vaga despre cum sunt eu cu adevarat.
Eu...mi`as mai dori uneori sa fiu copil. E atat de usor sa uiti de toate cand nu ai nicio grija, decat propriile tale temeri simple.
Dar am observat ca toate trec pana la urma, caci timplu vindeca tot, sau aproape tot...Trec, mai ales daca iti administrezi o doza suficienta de nepasare, drogul de care suntem atat de dependenti in lumea rece pe care suntem nevoiti sa o acceptam, din care facem parte...
De multe ori ma intreb ce fac pana in momentul incare timpul isi face simtit prezenta calmanta, pana cand acest doctor fara sentimente ne pune in sfarsit in perfuziile existentei noastre drogul.
Si in timp ce astept, ma intreb cu ce as putea sa`mi umplu timpul, ca sa nu las gandurile ce ar putea sa ma trezeasca la realitate, o realitate sumbra, sa apara.
E simplu. Iubesc, plang, de mai multe ori, si uit. Ma plimb singura pe strazile prea animate ,dansez cu castile in urechi, tip, ma cert cu cine nu ar trebui si uit. Visez aiurea la perfectiune, ies pe balcon, vreau sa vad stelele, dar e innorat; injur si uit. Ma bucur pentru nimic, sunt euforica de la nimic. Uit. Ma doare, dar uit tot, chiar si ce nu ar trebui.
Ma gandesc la cei ce au incercat sa se sinucida, la un moment dat. Oare timpul nu i`a luat in seama? De multe ori mi`am dorit sa am puterea necesara sa iau o decizie ca asta. Dar mereu am trait cu impresia ca fiecare om poate sa isi revina din orice. Si de ce te`ai sinucide, totusi? Parca si asta a devenit un trend. Daca esti altfel decat ei, faci totusi ceva ce le atrage atentia; atunci te accepta, post-mortem. Ai facut in sfarsit ceva cool. Oare? Si chiar daca tu simti ca nu mai poti rezista, gandeste`te la cei pentru care ai vrea sa traiesti, cei care ar suferi prea mult daca nu ai mai fi. De ce sa faci ceva atat de absurd? De ce sa fac ceva atat de absurd? Ca sa le dau satisfactia sentimentului ca m`au invins? Mai bine rezist, poate mor in lupta inevitabila pe care o reprezinta viata, dar macar stiu ca iau ceva cu mine, stiu ca ucid cateva lacrimi amare varsate in drumul meu spre o victorie iluzorie, care lasa locul unei noi batalii.
Acum, in exact acest moment, o astept. Astept lupta si tocmai acest sentiment, linistea de dinaintea furtunii parca incearca sa ma ucida.
Iar am deviat de la subiect. De ce ar interesa pe cineva teoria? Ei vor sa vada spectacol...nu vor sa li se spuna ce sunt.
Da, poate ca viata mea e un spectacol, dar e o drama, nu o comedie, chiar un horror cateodata, cand plansul cu suspine nu se mai opreste, si mai ales cand lacrimile nu au voie sa cada.
Sau poate mint. Poate mi se pare, poate viata mea e perfecta fata de altele.

claustrofobia

Simţea vântul iernii prin părul ei. Deşi faţa şi mâinile îi erau îngheţate, Alice se simţea bine, afară, în frigul tăios. Copacii din jurul ei erau pustii, păreau atât de trişti cu crengile lor golaşe, lipsite de superba lor podoabă verde. Trotuarul era umed de la ploaia din ajun, iar bălţile îngheţaseră. Cât de mult a vrut să ningă aseară, însă se alesese doar cu o dorinţă în plus. O ploaie rece, murdară şi un cer trist şi cenuşiu îi înşelaseră aşteptările. Ca şi atunci, acum era un acoperiş gri deasupra oraşului aglomerat şi sufocant.
Umbrela neagră, comună, pe care nu părea să fie nevoie să o folosească, zăcea pe fundul genţii ei Chanel, care costase o avere. Dar la ce îi foloseau un accesoriu extravagant şi nişte haine moderne, dacă îi lipsea libertatea de a trăi aşa cum îşi dorea?
Visătoare, aşa cum fusese mereu, plimbându-se prin ger, Alice nu observă fulgul. Dar al doilea îi căzu pe nas; un fulg mare şi rece poposi un timp acolo, după care se topi, lăsând în urmă o picătură micuţă de apă.
Cu o bucurie imensă, ca de copil, privi în sus. Fulgii, fulgii pe care îi iubea atât de mult erau acolo, înveselind cerul. Sus, sus, sus… simţea că zboară, senzaţia aceea de libertate deplină pusese în sfârşit stăpânire pe ea.
După o jumătate de oră de hoinărit prin ninsoare, pe străzile pustii, se afla în sfârşit în faţa blocului în care locuia. Pentru oricine altcineva, asta ar fi fost o uşurare, orice alt om s-ar fi gândit la relaxarea din faţa televizorului care urma, dar Alice fu cuprinsă de o panică violentă, imediat ce văzu blocul gri. Nu, nu, nu… nu voia să intre acolo şi azi, când în sfârşit ninsese. Cuvintele psihologului pătrunseră în gândurile ei sumbre: „Trebuie să faci orice pentru a-ţi învinge teama. Trebuie să intri în casă imediat ce ajungi în faţa blocului. Nu mai aştepta acolo până la miezul nopţii, când e nevoie să intri. Nu mai închide ochii când ajungi pe scări şi încearcă totuşi să foloseşti liftul.”
Liftul… nu putea merge acolo. Bucuroasă că ninsese, luă o rapid o hotărâre: va urca cele şapte etaje cu acea cutie oribilă. Ştia că peste câteva secunde va regreta, dar numai ea ştia cât de mult îşi dorea să se vindece de acea boală care o ţinea captivă de atât de mult timp.
Cu paşi nesiguri se îndreptă spre cutie. Uşile se deschiseră ameninţătoare. Aproape împotriva voinţei sale, Alice urcă. Apăsă repede butonul cu cifra 7, pentru a nu avea timp să se răzgândească, aşa cum mai făcuse de nenumărate ori.
Panica pe care o simţea de la intrarea în bloc se accentuă brusc. NU… nu putea sta acolo… va muri… liftul o să se blocheze şi nu va fi nimeni care să o salveze. Voia să iasă… trebuia să iasă… Alice începu să lovească înnebunită cu palmele în pereţi.
Simţea o presiune din ce în ce mai mare în piept. Aerul părea că se împuţinează cu fiecare secundă care trecea. Alice începu să respire din ce în ce mai greu. Micuţa cutie aparent inofensivă începu să se rotească, din ce în ce mai repede. Podeaua părea imaterială, gata să dispară. Cât şi-ar fi dorit să cadă, să scape din acel infern. Dar pereţii păreau hotărâţi să o înghită. Se apropiau tot mai mult de ea, încă rotindu-se ameţitor. Disperată, Alice mai lovi de câteva ori în aceştia, sperând să îi distrugă.
Tavanul… tavanul cădea, se prăbuşea peste ea… Picioarele ei deveneau tot mai moi, până când nu o mai susţinură deloc. Se prăbuşi pe podea. Totul se terminase. O să moară, o să se sufoce sau o s-o înghită pereţii.
Brusc, liftul se opri. Nu se putea să fi ajuns. Alice privi spre panou. NU… cutia se oprise între etaje. Nu era nimeni să o audă, nu avea rost să strige. Îşi aminti îngrozită, în cel mai nepotrivit moment, că îşi uitase telefonul pe masa din sufragerie de dimineaţă. Era singură. Alice se ridică disperată şi începu să lovească panoul cu pumnii, cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii palizi.
La fel de brusc cum se oprise, liftul porni din nou în sus; apăsase întâmplător butonul pentru etajul şapte. Văzu pe ecranul micuţ întâi cifra 6, apoi un 7 şters. Uşile se deschiseseră. Alice ieşi, privind sfidător în urmă, la liftul care rămăsese tăcut în faţa ei. Un zâmbet aproape invizibil apăru pe buzele ei. De data aceasta învinsese. Nu se mai întâmplase ca acum cinci ani, când rămăsese închisă în cutie timp de câteva ore. Acum Alice intra liniştită în apartamentul ei.
A doua zi călcă cu încredere în lift. Nimic nu se mai întâmplă. Nici metroul aglomerat nu o mai sperie, nici micuţul magazin cu accesorii din colţ. Dacă nu greşea, tocmai se vindecase de claustrofobie.

love uh...

te iubesc pentru ca atunci cand sunt cu tine mi`e mai usor sa uit de altele.
te iubesc pentru ca nu ma critici.
te iubesc pentru ca m`ai ajutat sa imi revin cand am luat`o razna. chiar daca nu ti`ai dat seama.
te iubesc pentru ca ai aparut la momentul potrivit.
te iubesc pentru ca ma alinti.
te iubesc pentru ca imi place sa ma joc in parul tau.
te iubesc pentru ca esti suficient de misterios cat sa ma faci curioasa.
te iubesc pentru ca nu ma plictisesti niciodata.
te iubesc pentru ca esti asa copil cateodata.
te iubesc pentru ca faci bot cand vrei sa te pup.
te iubesc pentru ca iti ador zambetul.
te iubesc pentru ca esti tu.
te iubesc pentru ca ma iubesti si am incredere in tine.
si crede`ma ca te iubesc, pentru ca acum imi doresc sa fii aici.


sentimentul nu dispare ca o vacantza de vara...uneori e mai lucid ca fumul tras dintr`o tigara....

Click-ul de la celălalt capăt o trezi ca dintr-un coşmar, asigurând-o însă că totul era real.
Simţi cum lacrimi reci îi inundă ochii. Clipi. Împotriva voinţei sale, una dintre acestea îşi părăsi temniţa. O simţi rece, alunecând mult prea încet pe obrazul ei. Se prăbuşi pe gresia din baie şi închise ochii, dorindu-şi cu disperare ca totul să fi fost doar o halucinaţie. Dar nu, nu era.
Nu se mai putu stăpâni şi începu să plângă în hohote. Când reuşi să se calmeze, părea că deja trecuseră câteva ore lungi. Reuşi cu greu să îşi ridice pleoapele şi îşi privi reflexia jalnică în oglindă. Machiajul i se întinsese şi urmărea acum, în linii aproape perfecte cursul ultimelor lacrimi ce i se scurgeau pe lângă colţurile buzelor. O usturau ochii. Se ridică greu şi îşi simţi picioarele tremurând. Un singur cuvânt i se învârtea ameţitor prin cap, îngrozitorul cuvânt care o condamnase la nefericire: supradoză…
Privi telefonul căzut. Pentru o clipă se întrebă ce căuta acolo, dar îşi aminti că îl scăpase când aflase că... Se aplecă şi îl ridică uşor, deşi tot ce îşi dorea era să îl arunce pe fereastra micuţă din baie care lăsa toate zgomotele ameninţătoare ale oraşului să pătrundă până la ea, zgomote pe care, pentru prima dată, le simţea străine. O durea capul.
Încercă pentru o fracţiune de secundă să se ascundă în durerea fizică pentru a o uita pe cealaltă, dar... supradoză... supradoză... supradoză... !
Încet, cu toate simţurile amorţite, se îndreptă spre bucătărie, unde ceaşca de cafea rămăsese neîncepută. Bău. Era rece. Nervoasă, plângând, o aruncă în chiuvetă. Lichidul negru se scurse încet, lăsând urme. Anne dădu drumul la apă, o lăsă să curgă câteva secunde, apoi se spălă pe faţă. În contact cu pielea ei, apa rece era insuportabilă.
Se aşeză la masă şi îşi prinse capul în mâini: părea imposibil. Oare era doar o glumă proastă? Dar ştiu, aproape instinctiv, că nu era.
Deodată, pe neaşteptate, speriind-o, cineva sună la uşă. Anne se ridică. În drumul spre uşa de la intrare răsturnă cana în care zăcuse cafeaua. Aceasta se sparse cu zgomot, împrăştiind cioburi peste tot.
Văzu că e Alice şi deschise, murmurând un bună sufocat.
-Dumnezeule, arăţi îngrozitor. Ştiam eu că trebuie să vin!
Alice îşi lăsă sandalele roşii pe covoraşul din hol şi intră în bucătărie.

...to be continued...

maybe....

Odata credeam…dar am mai crescut, am cunoscut lumea, i`am vazut adevarata ei fata. Acum nu mai deosebesc cuvintele adevarate de minciuni, raul de bine, nu mai vad doar partea plina a paharului, ca inainte. Acum citesc in fiecare privire nevinovata un sentiment negativ, sunt poate paranoica, poate neincrezatoare, dar macar traiesc cu impresia ca nu voi mai fi ranita.
Dar ma insel, numai eu stiu cat de mult.
Stiu ca sunt rece, mi`ai spus`o de atatea ori… Dar nu pot sa ma schimb, nu atat de repede, caci nesigurata si teama sunt adanc infipte in inima mea de gheata.
Stiu ca poate te`am ranit, ca poate te mai ranesc inca. Stiu…si imi pare rau…
Am incercat sa fiu altfel, doar pentru tine, caci esti una dintre putinele persoane pe care le`as putea iubi. Poate ca te iubesc deja, si nu imi dau seama. Sau poate ca e prea tarziu sa te mai iubesc, poate ca tu deja te`ai plictisit, poate ca esti obosit sa incerci sa`mi ghicesti parola, sa ma citesti. Mi`ai zis ca sunt precum o carte vesnic inchisa. Nu poti citi decat titlu… Si niciodata coperta nu se deschide, nu te lasa sa rasfoiesti filele. Ziceai ca ai vrea sa vezi macar primele trei pagini, daca mai mult e imposibil. Macar pe ele, ca sa`ti dai seama ce fel de persoana sunt, ca sa ma cunosti macar putin, caci nu stii niciodata ce gandesc, daca e bine sau nu… Nu stii niciodata ce sa spui, nu`mi poti ghici sentimentele.
E ca si cum ai intra intr`o camera unde lumina e stinsa si unde nu exista nicio palpaire, o stralucire cat de mica ce te`ar putea ajuta sa vezi. Risti sa te impiedici la orice pas. Te lovesti mereu de tot felul de obiecte, de ganduri incuiate in dulapuri. Si la un moment dat, renunti, caci devine frustrant. Si pleci…inchizi usa…si o incui la loc, asa cum ai gasit`o… Nu te`ai gandit ca poate si simplul fapt ca ai reusit sa o deschizi si sa intri a insemnat ceva ? Ca a fost un pas inainte ? Ca peste cateva ore, sau zile, sau poate doar secunde, lumina se va aprinde brusc ? Si vei vedea, vei citi versuri scrise aiurea pe pereti, vei vedea poze din zilele frumoase lipite peste tot, amintiri, sentimente, fobii ?
Te`ai gandit ca poate ai reusit sa deschizi totusi cartea, dar te`ai blocat la prima pagina, ca un copil ce nu se poate hotari daca sa se apuce de citit sau nu ?
Si stii de ce imi e teama cel mai tare ? Ca o sa ti se para inutil, sau plictisitor… Si o sa arunci cartea. O sa treci la alta, poate mai interesanta sau mai usoara.
Si acum razi…citesti si razi... Uite, asta e introducerea…facuta special pentru tine…
Nu mai rade… Stii, daca poti citi printre raduri, o sa ma cunosti. Chiar daca sunt cuvinte ascunse printre metafore folosite inutil, sunt totusi niste sentimente scrise pe o foaie de hartie. Incearca sa vezi dincolo de aparente.
Sau poate ca nici nu vrei asta…poate ca pentru tine e doar un joc, « unul mishto tare », cum ai mai jucat de atat de multe ori…Un joc la care castigi mereu…Incearca, macar de data asta, sa`mi lasi iluzia unei victorii, ca unui copil, pe care nu vrei sa`l vezi dezamagit.
Sau renunta. Si spune`mi daca te plictisesc, daca am devenit banala, neinteresata. Caci o sa plec. O sa apas « esc », sau poate e de ajuns un clic pe « cancel » si jocul o sa se termine. O sa zici « Punct. Si de la capat… » si o sa`mi dai « delete » din viata ta.
Si o sa mai scrii o pagina, sau poate mai multe, in cartea mea. Si la un moment dat, alt curios o sa incerce sa le citeasca si probabil ca nu o sa reuseasca, o sa se plictiseasca, o sa plece. O sa se repete acelasi scenariu la infinit. Iar eu o sa raman aici, o sa scriu un roman… Unul trist, cu sfarsit tragic, cu clasica poveste de iubire neimplinita.
Sau poate ca o sa mai ai rabdare si o sa reusesti sa citesti macar paginile scrise inainte de tine…
Si poate ca nici nu o sa mai incepi jocul.
Si poate ca nu o sa mai fiu nevoita sa ma mint. Poate o sa incep din nou sa cred, sa deosebesc miciunile de adevar, iar paharul o sa se umple din nou. Poate………