end of days

Superficială. Egosită. Fraieră. Copil. Proastă. Confuză. Rece. Nepăsatoare. Defecte. Și sunt doar ale mele. Nu vreau să le împart cu voi. De ce aș face-o? Aiurea. Fară coerență. Setimente. Eu.
Vrei sa ma cunoști?...E simplu. Lasă-te condus de aparențe și conștientizează că totul e greșit. Nu îmi plac clișeele, deci nu o să spun că aparanțele înșeală. Aparențele nu înșeală, atunci când știi ce sa vezi în ele..
Învață să observi.
Învață să primești și mai ales, învață CUM să primești. Și, mai mult decât orice, învață să oferi si tu, atunci când sentimentele îți sunt făcute cadou. Nu îți mai bate joc și nu mai zâmbi ironic. Încearcă, doar pentru o zi să fi doar ceea ce ți-ai dorit mereu să fi. Fă doar ce îți dorești cu adevărat și fă tot ceea ce îți dorești sa faci. Nu te opri in ultima clipă, nu te gândi ce or sa creadă alții despre tine, sau ce or sa facă. Renunță tu la aparențe, aruncă tot ceea ce ai fost sau ceea ce ai vrea să fi, dar nu o sa ajungi niciodată. Fi tu, cel din prezent. Trăiește-ți propria viață, nu pe cea a personajului defect in gândire pe care ți l-ai creat de-a lungul timpului. Simte. Nu te mai gândi de cinșpe ori înainte să îmbrățișezi pe cineva, până când pierzi momentul. Învață sa renunți, nu la vise, ci la ambiția prostească de a obține mereu ceea ce îți dorești. Învață să spui ce te doare, nu mai ascunde tot într-o inimă mult prea mică ca să poată supraviețui singură. Fi fericit și nu te mai gândi cât o sa plătești mai târziu pentru asta. „Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata. Dar in cautarea ei merită să alergi toata viața.” Aleargă! Aleargă cât de tare poți. Aleargă până nu mai poți să respiri sau pici din picioare. Nu te mai teme că nu o să te mai ridici niciodată dacă vei cădea. Chiar și tu știi că nu e așa, că te înșeli ingrozitor.
Învață să uiți trecutul, să te desprinzi de el. Învață să trăiesți in realitate, nu în amintiri.
Până la urmă, ce sunt amintirile? Sunt ceva ce nu vrei să lași în urmă. Sunt ceva ce vrei să vezi înainte de clipa în care vei muri. Dar…nu o să mori mâine. Crede asta! Și lasă-le să plece, pentru o zi. Nu te mai gândi la trecut, sau la viitor. Doar prezent. Atât. Și totuși, dacă ar fi să mori mâine ce ai face?
Eu știu ce aș face, m-am gândit mult la asta.
Mi-aș învige orice fel de teamă. Aș spune fiecărei persoane ce gândesc cu adevarat despre ea. I-aș spune dacă o iubesc sau o urăsc. Oricum nu le pasă. Le pasă decât de propria persoană, adâncită în ignoranța patologică specifică oamenilor.
Nu mă cunoști. Dacă ți-aș spune că te urasc, ți-ar păsa măcar puțin? Îți răspund eu: nu.Te-ai întreba: cine mai e și asta și cine se crede să îmi spună că mă urăște? Ce treabă are ea cu mine? Nu mă cunoști, nu ți-ar păsa. Poate ai vrea să "imi zici vreo două". Dar a doua zi ai uita.
Nu mă cunoști. Dacă ți-aș spune că te iubesc, cum ai reacționa? Îți spun eu: te-ai uita la mine uimit. Te-ai întreba de ce te iubesc. Te-ai întreba de ce te-am ales tocmai pe tine, dacă sunt nebună, dacă vreau să mă sinucid, sau pur și simplu nu m-ai crede. Știu că nu am voie să iubesc fiecare om, doar pentru ceea ce este, doar pentru că traiește și pentru că a avut puterea necesară să ia prima gură de aer, inconștient. Ar fi prea ciudat! Aș fi o ciudata!
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, aș renunța, înainte de orice, la minciuni. Blestemate minciuni! Sunt doar niște cuvinte, simple cuvinte menite să deruteze, să înșele, să ascundă acel abstract adevăr. Ce rost au? Poate că uneori te salvează, uneori sunt folositoare, uneori le folosești pentru a-l face pe cel ce le aude să se simtă mai bine. În ultima zi din viața mea nu aș mai spune nici măcar o minciună nevinovată. Toți merită să știe adevărul, chiar dacă nu le place. Adevărul doare, e urât. Dar uneori dezvăluie cele mai frumoase sentimente.
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, aș iubi mai mult ca oricând. Mi-aș iubi infinit de mult părintii, prietenii, aș adora orice trecător doar pentru că are dreptul de a respira. Dacă aș muri mâine, i-aș spune LUI ce înseamnă pentru mine, doar dacă aș muri mâine! L-aș iubi cu trup și suflet, mai mult decât oricând, până când dragostea m-ar sufoca, mi-ar accelera bătăile iminii până la un infinit pe minut. Poți să mori de dragoste? Până la urma, și asta tot o boală e. Blestemată boală, te face să crezi că zbori și apoi te aruncă pe pământul tare și rece. Apoi te obligă să te încui în propria-ți persoană, până când tot ea te eliberează.
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, l-aș adora și i-aș scrie un volum de versuri, l-aș săruta și aș privi în ochii lui, aș uita să mai încerc întruna să îl urăsc doar pentru că sunt un simplu om narcisist care nu poate să admită că nu trăiește doar pentru sine.
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, mi-aș cheltui toți banii, aș vorbi cu fiecare prieten, aș plânge, aș râde, aș înnebuni, mi-aș reveni, aș țipa, aș vorbi întruna, aș alerga în parc, m-aș da în leagăn ca un copil, aș profita de fiecare secundă rămasă, aș fi cum vreau să fiu pentru prima dată în viața mea. Aș uita de tot ce mi-ar îmbolnăvi mintea, nu aș călători nicăieri, mi-aș petrece orele cu cei care mi-au dat motiv să respir.
Dacă ar fi ultima zi din viata mea, aș trăi!
Dar nu e. Deci o să continui sa mint, să mă mint, să mă ascund în propriul meu suflet. O să mor câte puțin pentru fiecare problemă minusculă. Ar trebui să mă gândesc la ceea ce mă face să mă simt bine, și să obțin acele ”orice”.
Pe tine ce te-ar face să te simți mai bine? Te-ai gândit vreodată?
Un zâmbet? Cere-l!
Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te duci la cineva, prima persoană pe care o vezi lângă tine, un necunoscut, un prieten, si să îl rogi să zâmbească, fără niciun motiv? Ar fi atât de aiurea, încât persoana respectivă nu s-ar putea abține. E chiar atât de greu? Uite, vezi cât de ușor e să primești un zâmbet? Nu mai încerca să te răzbuni, sau să faci oamenii să sufere, necesită prea multă gândire inutilă. E mult mai simplu să ceri un zâmbet, chiar si o grimasă forțată.
O lacrimă? Vars-o!
Nu te mai gândi că te vede cineva. Și dacă te vede, ce poate sa facă? Să râdă de tine? Să încerce să te consoleze pentru un motiv pe care nici măcar nu îl cunoaște? Și ce? Dacă vrei să simți gustul sărat al picăturii izvorâtă din durere, sau poate din bucurie, las-o să cadă. Nu-i mai crede pe alții, care spun că lacrimile sunt amare. Nu e așa… Lacrimile sunt parte din tine. Vrei să fi liber? Începe prin a te elibera bucățică cu bucățică.
Un prieten? Cheamă-l!
Sună-l. Nu te mai uita in gol la telefon, apelează. Apasă butonul verde. E simplu. Prea simplu. Spune-i ce ai pe inimă, te va asculta, căci însemni prea mult pentru el, ca să te întrerupă. Nu, te rog, nu spune că tocmai asta e partea cea mai grea. Am zis-o și eu de prea multe ori, până când am realizat că nu e așa. Cel mai greu e să suni. Cuvintele vin singure, căci și ele își doresc sa fie eliberate, să zboare prin aer.
Un pix și o foaie? Ia-le!
Nu minții, trebuie să fie pe acolo pe undeva, ești dependent de ele. Fă o crimă, omoară pixul, termină-i pasta. Și el a râs de tine atunci când nu puteai să găsești cuvintele potrivite să le zgârii pe o hârtie. Acum nu încerca să scrii ceea ce e bine, sau ceea ce ar vrea alții. Nu îi mai da satisfacție. Elimină-I celulele albastre ( sau nu, nu știu) de pastă. Si când s-a terminat, înlocuiește-l. Nu simte, nu se supără.
O țigară? Fumeaz-o!
Mi-ar plăcea să fiu o țigară… Mi-aș trăi viața scurtă facând pe cineva fericit. M-ar aprinde cu o flacără strălucitoare izvorâtă din gaz. Aș arde încet, împrăștiind fum. M-ar fuma și mi-ar consuma ușor viața, scurtând-o puțin câte puțin, așa cum aș face si eu cu a lui. La un moment dat m-ar atinge buzele altei persoane, aș fi un dar. Un dar mic, ce nu durează mult, însă oferă o fericire iluzorie, inexistentă de fapt. Și când m-aș apropia de sfârșit, de moarte, ar trage un ultim fum, mi-ar dărui un ultim sărut. Iar apoi mi-ar strivi scânteia în scrumiera deja plină, m-ar ucide. Iar eu aș mai fumega puțin și m-aș stinge. Aș avea o viață atât de simplă și atât de scurtă, cât o melodie.

Învață, învață sa spui ceea ce simți, învață să nu pierzi momentele potrivite pentru a face ceva deosebit, învață să îți păstrezi prietenii.
Nu aștepta sfârșitul vieții pentru a începe să trăiești.

E Craciun.
Ma intrebam, ce inseamna Craciunul pentru mine?
Mai demult, acum 2-3 ani, era un prilej de bucurie. Atunci, Craciunul era timp petrecut cu parintii mei. Asteptam colindatorii cu sufletul la gura, curioasa si entuziasmata. Cand veneau, ii ascultam zambind. Ma bucuram, ca un copil ce eram, ca aveam un motiv sa stau treaza pana tarziu in noapte si sa studiez jocul instalatiei din brad. Imi placea sa fac cadouri, la fel de mult cum imi placea si sa primesc. Nu mai credeam in Mos Craciun, nu mai stiu exact cand mi-a fost spulberata si aceasta iluzie copilareasca, dar cadourile de sub brad erau mereu o surpriza. Bucuria parintilor mei cand le primeau pe ale lor imi dadea o satisfactie de neinlocuit. Pentru ei, eu devenisem "Mosul", asa cum si ei erau, si fusesera mult timp pentru mine.
Craciunul era traditie, nerabdare, curiozitate, entuziasm, calm, pur si simplu fericire.
Acum...ce e Craciunul?
Poate ca mai pastreaza putin din vechea lui culoare, insa e patat, murdarit de griji. Dar oare, nu mai sunt eu inca un copil? Nu ar trebui sa mai duc inca o viata simpla, fara niciun fel de probleme?
Si atunci, de ce acum am un gol in suflet, de ce nelinistea imi alunga somnul. De ce visele au disparut din noptile negre?
De ce e Craciun?! Si de ce, de ce nu mai sunt fericita de Craciun?
De ce iubesc, si de ce sufar?
Si, mai ales, de ce nu mai traiesc decat din niste amintiri ce au devenit vechi, prafuite? Sunt amintiri ale unor clipe de fericire, de fericire deplina. Dar, toate lucurile bune au un sfarsit, care vine prea repede, de cele mai multe ori, te ia pe nepregatite; si apoi te lasa singur in fata celui mai aprig dusman pe care l-ai putea avea: singuratatea. Si ce e singuratatea? E un sentiment, da... E senzatia permanenta ca iti lipseste ceva, sau cineva, chiar daca esti inconjurat de prieteni. E dorinta irationala de a te izola de toti, de ati petrece fiecare clipa cu un pix in mana, un pix ce ar vrea sa deseneze cuvinte pe o foaie, insa tu esti atat de golit de sentimente incat foaia va ramane vesnic alba.
De ce ma simt singura de Craciun?
De ce nu mai vorbesc la telefon, sau pe mess, cum faceam de obicei? De ce nu ascult colinde si ma refugiez in niste melodii triste?
Nu imi mai doresc nimic. Vreau doar sa imi revin, sa fiu din nou vechea "eu" si sa pot sa zambesc din nou de Craciun. Vreau sa uit.
Dar niciodata nu se intampla ce vrei tu...
Presupun ca va trebui sa astep; sa mai treaca alte luni lipsite de viata. Timpul vindeca tot. Traiesc si eu cu speranta asta. Probabil e o iluzie, dar macar e ceva in care sa cred.
Vreau sa treaca mai repede starea asta permanenta de durere, de singuratate, de...gol.
Timpul vindeca tot. Macar stiu ca o sa ma vindece si pe mine, la un moment dat. Macar stiu ca nu doar momentele frumoase se termina.
Pana la urma...e Craciun. Hai sa ne prefacem ca zambim de Craciun.

wind

vantul are o samnificatie aparte,
e aproape de mine si cand tu esti departe.
vantul imi aduce inapoi bucati de suflet
cand bate nebun si rece,
imi daruieste amintiri si un zambet.

vantul alunga norii ce vin cu ploi.
el e cu mine si cand nu suntem amandoi.
in seara asta mi`a aruncat pe fereastra
niste flori uscate.
el a cantat mereu iubirea noastra.

cand tace, mi`e frica, sunt singura
si tot ce simt e o blestemata ura,
ce n`as fi vrut s-o stiu niciodata
cand tace, plang.
si ma ratacesc ca`ntrun labirint in a mea soarta.

vantul imi arata mereu drumul, cararea
ce`ar trebui s`o urmez ca sa castig uitarea.
si`acum bate nebun si rece.
dar ma pacaleste...
caci iubirea ramane si el trece...

anotimpuri

Danseaza pe cer, coboara plutind usor,
Se asaza pe palma mea intinsa spre tine,
Ingerul meu mi-a trimis, dintr-un nor
Un fulg.
Si-a amintit de mine.

Mi-a inghetat pe fata, pe obrazul
Pe care tu l-ai sarutat de atatea ori,
Mi-a ucis fericirea de copil, zambetul,
O lacrima.
A venit si ea intr-o zi de iarna, in zori.

Au rasarit din zapada stralucitoare
Mi-au facut o zi rece mai frumoasa,
Mi-au alungat dorul cu frumusetea rapitoare,
Ghioceii.
Si s-a topit gheata in inima ramasa.

A revenit odata cu tine, odata cu zambetele,
Mi-a readus copilaria uitata-ntr-o gara,
Mi-a daruit ceva pierdut de mult, visele...
Fericirea.
A venit intr-o seara de primavara.

Mi-e dor de tine, de luna, de vise,
Mi-e dor de zilele cu soare
In care toate ploile erau ucise
De dragoste.
Si-acum privesc pierduta-n zare.

A inceput brusc, m-a invatat sa sper,
Sa am rabdare, sa te iubesc pe tine,
M-a facut sa privesc din nou spre cer,
O ploaie de vara.
Mi-a soptit ce e rau si ce e bine.

A venit odata cu toamna, cu vantul
Si mi-a daruit o fericire de moment
S-a stins pana la urma, i-a trecut timpul,
Un trandafir.
A disparut odata cu...acel sentiment.

A cazut, s-a lasat dusa de vant, in zare
A zburat intr-un parc, nestiutoare, moarta,
Martora a unei suferinte amare,
O frunza.
A fost prietena mea atunci, daruita de soarta.

S-a intors, dar a trecut pe langa mine, m-a ocolit,
Mi-a lasat privirea sa rataceasca-n zadar,
De mana mea ce-a ramas intinsa a fugit,
Fulgul.
Nici macar pe el nu-l mai primesc in dar.

un film, o melodie, o bucatica de ciocolata,
un zambet, o lacrima, o privire...
iubire...e mai mult decat orice sarutare furata.
si doare, cand nu mai ramane decat amintire...

o clipa frumoasa traieste pentru totdeauna,
o zi cu ploaie moare odata cu norii...
si apoi, apoi poti sa vezi luna
si stele, si cuvinte frumoase si apoi zorii
te ucid fara nicio remuscare...
iti ucid urma de speranta si de vis.
si iar, din nou, neincetat te doare,
dar ingerul tau e incuiat in paradis.

un fulg de zapada se topeste usor,
o picatura de ploaie se evapora repede...
dar blestematele, amintirile nu mor,
propria ta persoana in tine nu mai crede,
caci e pierduta, batuta de vanturi in zare,
ca o frunza moarta, ce zboara aiurea.
e inutil, e inutil sa mai versi lacrimi amare
caci te ratacesti in regrete, in loc sa cauti cararea.

Nu mai am cuvinte
Nici macar sa iti spun la revedere...
Si nu vreau sa fie adio, iubire!
Si nici sa nu fie regrete...

Visele se sfarsesc cand te trezesti,
Zambetul piere cand nu mai ai motiv sa speri,
Lacrimile amortesc si nu stii ce sa mai ceri...
Visele sunt permanente doar cand iubesti.

Orasul e trist, fara lumina,
Vantul bate si-s stropi de ploaie
Ce sting acum a inimii vapaie.
Astept clipele ce o sa vina...

Dar o sa vina fara tine
Si o sa fie lungi si triste,
Doar triste.
Iar eu o sa raman inchisa`n sine.

Deci la revedere, adio iubitul meu!
Sunt niste ultime cuvinte
In zadar! Pana si luna ma minte!
Deci la revedere, adio iubitul meu!

copii

Ce as putea sa spun ?...Cuvintele deja nu mai au niciun rost pentru mine. Toate sunt doar vorbe goale care nu ma ajuta cu nimic. Fraze lipsite de sens, spuse doar de dragul de a vorbi. Si pentru ce ?...Schimbam impresii, spunem minciuni, cucerim si flirtam. Pentru ? Nu vad rostul unei conversatii care inevitabil va ajunge mereu la acelasi deznodamant." Si ? Ia zi…ai prieten ? A, da ? Pai ma bucur pentru el, are noroc baiatu`…" Asa si ? Sincer ce te face sa crezi asta ? Vrei sa ai tu norocul lui ? Ma intreb unde au ramas clasicele prietenii, dezinteresate. Au zburat in vant...
Ma intreb...Cand am uitat sa fim copii?..Cand am uitat sa radem, sa alergam prin parc? Acum vedem culoarea copacilor decat cand iesim la o tigara cu niste "tovarasi". Tovarasi la ce? La fumat, la aliniat ceva? Am uitat ce inseamna sa fim copii...ne distrugem usor copilaria, viata uneori, zambetele si culoarea din obraji. Si pentru ce? Ca sa fim "cool"? Ca sa ne accepte ceilalti, care din intamplare au ales acelasi drum, numai ca inaintea noastra?
Si ce daca eu inca mai sunt copil, uneori? Si ce daca acum scriu despre copilaria pe care sunt prea constienta ce am pierdut`o, doar ca sa nu ma mai gandesc la tot ce ma raneste? Daca suferinta ar lasa urme, corpul meu ar fi plin de cicatrici. Dar nu e...E curat, parca pentru a pastra aparentele. Aparentele care inseala, de cele mai multe ori, aparentele care ma fac sa par ce vor ei, care ma fac uneori sa fiu ce vor ei. Dar undeva in mintea mea, inca ma mai regasesc... Mai sunt totusi eu, copilul, nu m`au transformat chiar de tot.
Si ce daca scriu despre aparente, cand de fapt ma hotarasem sa scriu despre...total altceva? Nu imi mai pot concentra atentia intr`un singur punct, parca ma preocupa mai multe lucruri in acelasi timp, doar pentru a nu ma gandi la ziua de maine, o zi stearsa, ca ultimele... O zi trecuta degeaba, o zi petrecuta in asteptare, o asteptare patologica. Astept sa mi se dea ocazia sa imi pot schimba viata, din nou...si in acelasi timp, astept sa imi reiau vechea viata.
Presupun ca as putea sa scriu si despre viata mea, daca ar parea cat de putin interesanta pentru cineva. Dar nu e. Si nici nu vreau sa fie. Sau as putea sa scriu despre viata mea, pentru mine, dar din pacate o cunosc atat de bine, ii stiu fiecare intorsatura nedreapta, fiecare lovitura am simtit`o. De ce mi`as aminti totul?
Nu`mi place sa vorbesc despre mine pentru altii, poate doar cate o destainuire in momente de melancolie unor prieteni care m`ar intelege. E de ajuns. Poate ca din cauza asta par rece, si poate ca sunt...
Stiu cum par pentru oameni. Copilul perfect, adolescenta fericita si fara nicio grija. Si cat de departe de adevar sunt ei...
Dar poate e mai bine sa nu stie, cei mai multi dintre ei. Iar ceilalti, o mica parte, poate ca ar trebui sa stie mai mult, ca sa aiba o idee macar vaga despre cum sunt eu cu adevarat.
Eu...mi`as mai dori uneori sa fiu copil. E atat de usor sa uiti de toate cand nu ai nicio grija, decat propriile tale temeri simple.
Dar am observat ca toate trec pana la urma, caci timplu vindeca tot, sau aproape tot...Trec, mai ales daca iti administrezi o doza suficienta de nepasare, drogul de care suntem atat de dependenti in lumea rece pe care suntem nevoiti sa o acceptam, din care facem parte...
De multe ori ma intreb ce fac pana in momentul incare timpul isi face simtit prezenta calmanta, pana cand acest doctor fara sentimente ne pune in sfarsit in perfuziile existentei noastre drogul.
Si in timp ce astept, ma intreb cu ce as putea sa`mi umplu timpul, ca sa nu las gandurile ce ar putea sa ma trezeasca la realitate, o realitate sumbra, sa apara.
E simplu. Iubesc, plang, de mai multe ori, si uit. Ma plimb singura pe strazile prea animate ,dansez cu castile in urechi, tip, ma cert cu cine nu ar trebui si uit. Visez aiurea la perfectiune, ies pe balcon, vreau sa vad stelele, dar e innorat; injur si uit. Ma bucur pentru nimic, sunt euforica de la nimic. Uit. Ma doare, dar uit tot, chiar si ce nu ar trebui.
Ma gandesc la cei ce au incercat sa se sinucida, la un moment dat. Oare timpul nu i`a luat in seama? De multe ori mi`am dorit sa am puterea necesara sa iau o decizie ca asta. Dar mereu am trait cu impresia ca fiecare om poate sa isi revina din orice. Si de ce te`ai sinucide, totusi? Parca si asta a devenit un trend. Daca esti altfel decat ei, faci totusi ceva ce le atrage atentia; atunci te accepta, post-mortem. Ai facut in sfarsit ceva cool. Oare? Si chiar daca tu simti ca nu mai poti rezista, gandeste`te la cei pentru care ai vrea sa traiesti, cei care ar suferi prea mult daca nu ai mai fi. De ce sa faci ceva atat de absurd? De ce sa fac ceva atat de absurd? Ca sa le dau satisfactia sentimentului ca m`au invins? Mai bine rezist, poate mor in lupta inevitabila pe care o reprezinta viata, dar macar stiu ca iau ceva cu mine, stiu ca ucid cateva lacrimi amare varsate in drumul meu spre o victorie iluzorie, care lasa locul unei noi batalii.
Acum, in exact acest moment, o astept. Astept lupta si tocmai acest sentiment, linistea de dinaintea furtunii parca incearca sa ma ucida.
Iar am deviat de la subiect. De ce ar interesa pe cineva teoria? Ei vor sa vada spectacol...nu vor sa li se spuna ce sunt.
Da, poate ca viata mea e un spectacol, dar e o drama, nu o comedie, chiar un horror cateodata, cand plansul cu suspine nu se mai opreste, si mai ales cand lacrimile nu au voie sa cada.
Sau poate mint. Poate mi se pare, poate viata mea e perfecta fata de altele.