SMS
el
„Mă trezesc, la fel ca în oricare altă dimineaţă mohorâtă din viaţa mea, dar acum ceva parcă lipseşte. Lipseşti tu… De ce vrei să pleci? Tu chiar nu poţi ierta…? Te iubesc şi nu vreau să te pierd… Iartă-mă pentru că te-am minţit… iartă-mă pentru că te-am rănit, pentru că ţi-am înşelat încrederea, pentru că m-am situat sub aşteptările tale, care sunt mult prea sus pentru mine.”
ea
„Vrei să te iert? Vrei să uit? Vrei să mă prefac că nu am văzut nimic? Vrei să cred că te-ai fi oprit la timp? Nu pot să cred asta. Poate ai crezut că sunt naivă şi în acest caz te-ai înşelat. O să spui că nu ai făcut nimic rău. Ştiu asta… Nu ai făcut nimic dar e evident că te-a deranjat faptul că eu am aflat că voiaţi să vă întâlniţi… o fostă iubită, o prietenă foarte bună care a venit în oraş… am văzut cum te-ai uitat la ea. Astfel mi-am explicat atitudinea ta din ultima vreme. Dacă nu te-ai fi purtat aşa, poate că nici nu aş fi observat… eu nu sunt în nici un caz o persoană geloasă… Ştii asta. Poate că mă mai iubeşti, dar e evident că te-ai plictisit de mine. Eu încă te iubesc… dar nu mai pot continua aşa.”
***
el
„M-a sunat prietena ta şi a zis că ar fi bine să nu mai vorbesc cu tine… că te rănesc cu fiecare cuvânt. Ce e cu ea? Are dreptate? Nu vreau să te fac să suferi…”
el
„De ce nu răspunzi? Te rog, răspunde!”
el
„Răspunde… Vreau să ştiu măcar dacă eşti în regulă!”
ea
„Da, sunt în regulă! Nu vreau să mai vorbesc cu tine… Lasă-mă!”
el
„Ce e cu tine? Nu credeam că îţi pasă că mă întâlnesc cu ea…Şi tu ai făcut acelaşi lucru… Nu credeam că e vreo problemă… Voiam doar să vorbesc cu ea, jur! Te iubesc!
ea
„Nu e nimic în neregulă cu mine… Vreau să ne despărţim… Nu pot să mai continui aşa. Abia acum am realizat cât de mult te iubesc şi că nu suport să te văd cu vreo fată. În felul acesta îţi va fi ţie mai greu şi chiar nu vreau să fiu aşa.”
ea
„Vreau să plec în Anglia… definitiv de data asta.”
el
„Deci tu chiar vrei să ne despărţim, chiar vrei să pleci? Sincer nu m-ar deranja să fii excesiv de geloasă, atâta timp cât eşti cu mine. Şi dacă vrei să ne despărţim, de ce îmi mai spui că pleci?”
ea
„Nu ştiu de ce îţi mai spun!!! Tu probabil că nici nu vrei să afli! Am simţit nevoia să îţi spun şi ţie!”
***
el
„Ce faci? Eşti bine? Mi`a zis că ieri ai plâns toată ziua. De ce? Parcă tu ai hotărât să ne despărţim… Tot mai vrei să pleci, nu? De ce? De ce vrei să pleci şi să ne despărţim? Nu te înţeleg şi mă doare să ştiu că tu plângi din cauza mea.”
ea
„Ar trebui să vorbească mai puţin. Şi da, încă mai vreau să plec şi să ne despărţim pentru că relaţia asta nu e prea fericită pentru nici unul dintre noi. Mi-aş dori să nu mai plâng, să nu îmi mai vezi lacrimile şi să îmi spui că te dor! Dar tu minţi… Nu le simţi, nu te dor aşa cum te lauzi în faţa mea… Tu le-ai creat… Vrei să mă impresionezi? Nu o să reuşeşti asta… E mult prea târziu… De ce îmi ceri să mă opresc când ştii că mă doare mult prea tare ca să îmi pot stăvilii lacrimile amare? De ce îndrăzneşti să crezi că eu mă voi întoarce? Pentru că ştii că te iubesc? Te pot iubi şi fără să fiu lângă tine…Deşi o să mă doară că nu te văd, că nu te aud mereu… Poate cu timpul o să te uit sau o te iert. Aşteaptă acel moment, dar nu îndrăzni să visezi. Visele nu mai au ce căuta în viaţa ta… Tu le ucizi fără milă, aşa cum ai făcut şi cu ale mele. Nu risca să ţi se întâmple la fel, nu risca să îţi ucizi propriile vise. Mai bine alungă-le. Nu vreau să suferi ca mine… pentru că te iubesc. Dar nu mă voi întoarce. Nu vreau să mă minţi iar. Dar să nu uiţi că te iubesc. Adio…”
el
„Nu pleca. Mai stai cu mine… Nu vreau să îţi simt lipsa în fiecare zi din restul vieţii mele jalnice, banale, cum este când tu lipseşti. Te rog, stai! Te iubesc! Nu pot să îmi imaginez cum va fi viaţa mea fără tine. Tu eşti îngerul meu păzitor, nu pot trăi fără tine. Fiecare om are nevoie de un înger. Tu ai căzut din cer, ai fost aruncată la mine, nu mai ai voie să pleci. Nu vrei nici să mă laşi să te visez… nu pot să te pierd pentru totdeauna… Te iubesc…”
ea
„Nu pot să cred că mă iubeşti! Nu ca până acum… Eu… vreau să ne despărţim cât încă mai putem păstra amintirile frumoase… Nu vreau să îţi rămân in minte ca o persoană care ţi-a făcut mai mult rău decât bine. Ştiu că asta se va întâmpla…”
el
„De ce?”
ea
„E mult prea complicat… şi puţin cam aiurea. După ce o să plec îţi va spune o prietena tot. Apropo, plec mâine. Nu încerca să mă suni… nu are rost.”
el
„Eu nu pot să renunţ aşa uşor! Oricum, să ştii că te iubesc…”
***
el
„Trebuie să vorbesc cu tine… De ce nu răspunde si ea la telefon?”
prietena ei
„A plecat! Şi şi-a schimbat numărul de telefon.”
el
„Mă trezesc, la fel ca în oricare altă dimineaţă mohorâtă din viaţa mea, dar acum ceva parcă lipseşte. Lipseşti tu… De ce vrei să pleci? Tu chiar nu poţi ierta…? Te iubesc şi nu vreau să te pierd… Iartă-mă pentru că te-am minţit… iartă-mă pentru că te-am rănit, pentru că ţi-am înşelat încrederea, pentru că m-am situat sub aşteptările tale, care sunt mult prea sus pentru mine.”
ea
„Vrei să te iert? Vrei să uit? Vrei să mă prefac că nu am văzut nimic? Vrei să cred că te-ai fi oprit la timp? Nu pot să cred asta. Poate ai crezut că sunt naivă şi în acest caz te-ai înşelat. O să spui că nu ai făcut nimic rău. Ştiu asta… Nu ai făcut nimic dar e evident că te-a deranjat faptul că eu am aflat că voiaţi să vă întâlniţi… o fostă iubită, o prietenă foarte bună care a venit în oraş… am văzut cum te-ai uitat la ea. Astfel mi-am explicat atitudinea ta din ultima vreme. Dacă nu te-ai fi purtat aşa, poate că nici nu aş fi observat… eu nu sunt în nici un caz o persoană geloasă… Ştii asta. Poate că mă mai iubeşti, dar e evident că te-ai plictisit de mine. Eu încă te iubesc… dar nu mai pot continua aşa.”
***
el
„M-a sunat prietena ta şi a zis că ar fi bine să nu mai vorbesc cu tine… că te rănesc cu fiecare cuvânt. Ce e cu ea? Are dreptate? Nu vreau să te fac să suferi…”
el
„De ce nu răspunzi? Te rog, răspunde!”
el
„Răspunde… Vreau să ştiu măcar dacă eşti în regulă!”
ea
„Da, sunt în regulă! Nu vreau să mai vorbesc cu tine… Lasă-mă!”
el
„Ce e cu tine? Nu credeam că îţi pasă că mă întâlnesc cu ea…Şi tu ai făcut acelaşi lucru… Nu credeam că e vreo problemă… Voiam doar să vorbesc cu ea, jur! Te iubesc!
ea
„Nu e nimic în neregulă cu mine… Vreau să ne despărţim… Nu pot să mai continui aşa. Abia acum am realizat cât de mult te iubesc şi că nu suport să te văd cu vreo fată. În felul acesta îţi va fi ţie mai greu şi chiar nu vreau să fiu aşa.”
ea
„Vreau să plec în Anglia… definitiv de data asta.”
el
„Deci tu chiar vrei să ne despărţim, chiar vrei să pleci? Sincer nu m-ar deranja să fii excesiv de geloasă, atâta timp cât eşti cu mine. Şi dacă vrei să ne despărţim, de ce îmi mai spui că pleci?”
ea
„Nu ştiu de ce îţi mai spun!!! Tu probabil că nici nu vrei să afli! Am simţit nevoia să îţi spun şi ţie!”
***
el
„Ce faci? Eşti bine? Mi`a zis că ieri ai plâns toată ziua. De ce? Parcă tu ai hotărât să ne despărţim… Tot mai vrei să pleci, nu? De ce? De ce vrei să pleci şi să ne despărţim? Nu te înţeleg şi mă doare să ştiu că tu plângi din cauza mea.”
ea
„Ar trebui să vorbească mai puţin. Şi da, încă mai vreau să plec şi să ne despărţim pentru că relaţia asta nu e prea fericită pentru nici unul dintre noi. Mi-aş dori să nu mai plâng, să nu îmi mai vezi lacrimile şi să îmi spui că te dor! Dar tu minţi… Nu le simţi, nu te dor aşa cum te lauzi în faţa mea… Tu le-ai creat… Vrei să mă impresionezi? Nu o să reuşeşti asta… E mult prea târziu… De ce îmi ceri să mă opresc când ştii că mă doare mult prea tare ca să îmi pot stăvilii lacrimile amare? De ce îndrăzneşti să crezi că eu mă voi întoarce? Pentru că ştii că te iubesc? Te pot iubi şi fără să fiu lângă tine…Deşi o să mă doară că nu te văd, că nu te aud mereu… Poate cu timpul o să te uit sau o te iert. Aşteaptă acel moment, dar nu îndrăzni să visezi. Visele nu mai au ce căuta în viaţa ta… Tu le ucizi fără milă, aşa cum ai făcut şi cu ale mele. Nu risca să ţi se întâmple la fel, nu risca să îţi ucizi propriile vise. Mai bine alungă-le. Nu vreau să suferi ca mine… pentru că te iubesc. Dar nu mă voi întoarce. Nu vreau să mă minţi iar. Dar să nu uiţi că te iubesc. Adio…”
el
„Nu pleca. Mai stai cu mine… Nu vreau să îţi simt lipsa în fiecare zi din restul vieţii mele jalnice, banale, cum este când tu lipseşti. Te rog, stai! Te iubesc! Nu pot să îmi imaginez cum va fi viaţa mea fără tine. Tu eşti îngerul meu păzitor, nu pot trăi fără tine. Fiecare om are nevoie de un înger. Tu ai căzut din cer, ai fost aruncată la mine, nu mai ai voie să pleci. Nu vrei nici să mă laşi să te visez… nu pot să te pierd pentru totdeauna… Te iubesc…”
ea
„Nu pot să cred că mă iubeşti! Nu ca până acum… Eu… vreau să ne despărţim cât încă mai putem păstra amintirile frumoase… Nu vreau să îţi rămân in minte ca o persoană care ţi-a făcut mai mult rău decât bine. Ştiu că asta se va întâmpla…”
el
„De ce?”
ea
„E mult prea complicat… şi puţin cam aiurea. După ce o să plec îţi va spune o prietena tot. Apropo, plec mâine. Nu încerca să mă suni… nu are rost.”
el
„Eu nu pot să renunţ aşa uşor! Oricum, să ştii că te iubesc…”
***
el
„Trebuie să vorbesc cu tine… De ce nu răspunde si ea la telefon?”
prietena ei
„A plecat! Şi şi-a schimbat numărul de telefon.”
el
„Chiar nu vrea să mai audă de mine, nu?”
prietena ei
„Nu e chiar aşa de simplu. Are motivele ei. Şi te asigur că încă te iubeşte… poate chiar mai mult ca oricând. M-a rugat să îţi spun… ea nu a putut. Nu e prea uşor să îţi spun asta printr-un SMS, deşi cred că la telefon ar fi chiar mai greu. E bolnavă. Din cauza asta a plecat în Anglia. Nu pot să îţi dau prea multe detalii, pentru că nici mie nu mi-a spus prea multe. Oricum… e foarte grav bolnavă. Nu se ştie dacă va trăi mai mult de câteva luni. Cu ceva noroc s-ar putea vindeca. Pentru asta ar trebui să lupte foarte mult, dar pentru ea părea să nu mai conteze. Era terminată, mai ales că a fost şi accidentul părinţilor ei. Am încercat să o conving să nu plece, dar nu am reuşit. Şi a zis să îţi spun şi că toate motivele pe care ţi le-a spus ţie au fost doar ca să nu îţi spună de ce pleacă.”
el
„Chiar nu glumeşti, nu? Dacă îţi mai spune ceva, să îmi zici, te rog.”
prietena ei
„Bine. Deşi nu cred că îmi va spune ceva. Ea a plecat tocmai ca să se îndepărteze de noi. Oricum…mai vorbim. Pa!”
el
„Pa!”
***
prietena ei
„Ai primit vreun sms de la ea?”
el
„DA! Şi tu? Şi a fost cam ciudat. Suna ca şi cum urma să se întâmple ceva cu ea. Ai zis că ar putea să trăiască, nu?”
prietena ei
„Da. Dar trebuie să facă un tratament lung şi ar trebui să aibă cineva grijă de ea mereu. Şi… a zis că tratamentul acesta ar putea să o afecteze la nivel psihic… ar putea să înnebunească.”
el
„Crezi că a păţit ceva?”
prietena ei
„Nu e prea drăguţ, dar cred că ea s-a gândit să se sinucidă… Sper că nu a făcut-o. M-am temut că asta va face. Din acest motiv nu am vrut să o las să plece. M-am gândit chiar să mă duc cu ea. Dar nu mi-a spus când a plecat, şi a făcut-o într-un moment în care nu mă aşteptam şi nu mi-a zis nimic, nu mi-a zis unde se duce, ce vrea să facă. Ştiam doar că va pleca în Anglia. În acest moment nici nu sunt convinsă că acolo s-a dus. Ar putea fi oriunde. Oricum, nu cred că noi mai putem face ceva.”
el
„Nu pot să cred asta. Nu vreau să cred că nu mai putem face nimic. Trebuie să fie ceva!”
prietena ei
„Nu vreau să crezi că eu am renunţat, dar dacă ea a vrut să se sinucidă, atunci a făcut-o imediat după ce a trimis mesajele. Acum ar fi deja prea târziu. Dacă încă mai trăieşte, atunci înseamnă că va trece peste asta.”
el
„Am primit o scrisoare… de la ea… Asta a fost…”
prietena ei
„Da… asta a fost. Am primit şi eu o scrisoare.”
EA
„Ce înseamnă o viaţă în plus sau în minus într-o lume atât de mare? Există oameni puternici, care luptă pentru dreptul de a trăi, există oameni care au voinţă, care nu renunţă după prima încercare nereuşită, cum fac eu. Toţi aceşti oameni merită să trăiască, să aibă o viaţă fericită, tocmai pentru că ei luptă pentru acest lucru.
De ce mulţi dintre ei se îmbolnăvesc şi mor, îmbătrânesc şi mor?
De ce eu, care nu fac nimic pentru o viaţă, trec mai departe, trec peste fiecare obstacol, rece, egoistă, fără să văd suferinţele celor din jurul meu, orbită fiind de propria-mi neînsemnată tristeţe?
De ce, atunci când în jurul meu toţi pier, se sting încet, pe rând, eu merg mai departe, deşi lacrimile îmi curg pe obraji şi gândurile întunecate îmi bântuie fericirea şubredă, aproape inexistentă?
Eu vreau să mor! Tot ce îmi doresc este să mor…!
Nu vreau să mai plâng, nu vreau să mă mai doară…!
Îmi pare rău dacă o să plângeţi, dacă o să suferiţi! Dacă mă iubiţi, sau dacă m-aţi iubit vreodată, gândiţi-vă că poate îmi va fi mai bine… pentru că mai rău de atât nu se poate…
De data asta nu pot să trec mai departe… asta a fost ultima picătură… paharul s-a umplut pentru mine.”
Cu nu foarte mult timp în urmă, ea nu s-ar fi gândit că acestea ar putea fi ultimele ei cuvinte… Dar în ultimele luni viaţa ei se schimbase, destinul îi făcea tot mai multe farse; nu mai putea suporta toate „glumele” proaste care îi erau făcute cadou.
Un simplu accident, cum mai fuseseră multe înainte, începuse seria ei de întâmplări nefericite, cum îi spunea în momentele ceva mai vesele. Însă de această dată părinţii şi sora ei fuseseră în maşină… Mama şi tatăl ei muriseră pe loc, însă Alexandra fusese în comă, plimbându-se între două lumi, timp de o săptămână, o săptămână absolut groaznică, după care inima ei încetase să mai bată.
Urmase moartea unei prietene foarte apropiate, după aproximativ o lună… Făcuse supradoză cu heroină.
Ştirea despre o boală incurabilă, care putea să o omoare sau să o facă să înnebunească reprezentase ultima picătură.
Cu aproape o lună în urmă se gândise să îşi pună capăt zilelor. Cu timpul, simplul gând devenise o hotărâre de neclintit…
Capsulele colorate stăteau pe masa rotundă din dormitorul de la hotel. Ştia că nu putea fi găsită acolo… nu înainte de a fi prea târziu. Asta fusese exact ceea ce îşi dorea. Şi nu avea de gând să renunţe, nu avea de gând să se teamă de moarte. Nu voia să revină în lumea ei tristă, unde toţi cei care îi erau dragi mureau, iar acum… acum aflase despre viitorul ei nefast, aflase de această dată că ea urma să moară. Pentru că nu mai avea putere să lupte. Pentru că acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese odată… o iluzie.
Privi paharul de pe masă… cât de mult şi-ar fi dorit să fie o picătură din acel pahar… Privi capsule colorate… ce mod drăguţ de a te îmbia la moarte prin supradoză… păreau atât de frumoase, încât te făceau să le înghiţi la nesfârşit. Brusc, fu străbătută de un fior de gheaţă. Oare atât de mare era teama ei de moarte?
Mai privi odată pastilele. Le înghiţi repede, pentru a nu avea timp să se răzgândească.
Luă telefonul şi se hotărî să le trimită câte un mesaj celor două persoane care contau pentru ea.
„Să nu plângi… râzi! O să fiu în sfârşit mai fericită… sper…Te iubesc!”
Acelaşi mesaj… ultimele mele cuvinte…
Ea văzu camera care părea nedefinită, neclară. Se aşeză pe pat.
Doamne, iarta-mă!… vreau să nu mai sufăr… dar nu vreau să mor… ba da… nu…
Ignorând camera care se învârtea cu ea, se ridică. Încercă să meargă la uşă, dar aceasta era mult prea departe. Se prăbuşi pe podeaua rece, încercând să se agaţe de masă, dar o răsturnă şi pe aceasta. Printre lacrimi ce îi trădau disperarea, înţelese că nu mai putea face nimic… totul se terminase. Încet, camera se întunecă. Zgomotul oraşului nu mai ajunse până la ea…pentru că ea murise…
„Chiar nu vrea să mai audă de mine, nu?”
prietena ei
„Nu e chiar aşa de simplu. Are motivele ei. Şi te asigur că încă te iubeşte… poate chiar mai mult ca oricând. M-a rugat să îţi spun… ea nu a putut. Nu e prea uşor să îţi spun asta printr-un SMS, deşi cred că la telefon ar fi chiar mai greu. E bolnavă. Din cauza asta a plecat în Anglia. Nu pot să îţi dau prea multe detalii, pentru că nici mie nu mi-a spus prea multe. Oricum… e foarte grav bolnavă. Nu se ştie dacă va trăi mai mult de câteva luni. Cu ceva noroc s-ar putea vindeca. Pentru asta ar trebui să lupte foarte mult, dar pentru ea părea să nu mai conteze. Era terminată, mai ales că a fost şi accidentul părinţilor ei. Am încercat să o conving să nu plece, dar nu am reuşit. Şi a zis să îţi spun şi că toate motivele pe care ţi le-a spus ţie au fost doar ca să nu îţi spună de ce pleacă.”
el
„Chiar nu glumeşti, nu? Dacă îţi mai spune ceva, să îmi zici, te rog.”
prietena ei
„Bine. Deşi nu cred că îmi va spune ceva. Ea a plecat tocmai ca să se îndepărteze de noi. Oricum…mai vorbim. Pa!”
el
„Pa!”
***
prietena ei
„Ai primit vreun sms de la ea?”
el
„DA! Şi tu? Şi a fost cam ciudat. Suna ca şi cum urma să se întâmple ceva cu ea. Ai zis că ar putea să trăiască, nu?”
prietena ei
„Da. Dar trebuie să facă un tratament lung şi ar trebui să aibă cineva grijă de ea mereu. Şi… a zis că tratamentul acesta ar putea să o afecteze la nivel psihic… ar putea să înnebunească.”
el
„Crezi că a păţit ceva?”
prietena ei
„Nu e prea drăguţ, dar cred că ea s-a gândit să se sinucidă… Sper că nu a făcut-o. M-am temut că asta va face. Din acest motiv nu am vrut să o las să plece. M-am gândit chiar să mă duc cu ea. Dar nu mi-a spus când a plecat, şi a făcut-o într-un moment în care nu mă aşteptam şi nu mi-a zis nimic, nu mi-a zis unde se duce, ce vrea să facă. Ştiam doar că va pleca în Anglia. În acest moment nici nu sunt convinsă că acolo s-a dus. Ar putea fi oriunde. Oricum, nu cred că noi mai putem face ceva.”
el
„Nu pot să cred asta. Nu vreau să cred că nu mai putem face nimic. Trebuie să fie ceva!”
prietena ei
„Nu vreau să crezi că eu am renunţat, dar dacă ea a vrut să se sinucidă, atunci a făcut-o imediat după ce a trimis mesajele. Acum ar fi deja prea târziu. Dacă încă mai trăieşte, atunci înseamnă că va trece peste asta.”
el
„Am primit o scrisoare… de la ea… Asta a fost…”
prietena ei
„Da… asta a fost. Am primit şi eu o scrisoare.”
EA
„Ce înseamnă o viaţă în plus sau în minus într-o lume atât de mare? Există oameni puternici, care luptă pentru dreptul de a trăi, există oameni care au voinţă, care nu renunţă după prima încercare nereuşită, cum fac eu. Toţi aceşti oameni merită să trăiască, să aibă o viaţă fericită, tocmai pentru că ei luptă pentru acest lucru.
De ce mulţi dintre ei se îmbolnăvesc şi mor, îmbătrânesc şi mor?
De ce eu, care nu fac nimic pentru o viaţă, trec mai departe, trec peste fiecare obstacol, rece, egoistă, fără să văd suferinţele celor din jurul meu, orbită fiind de propria-mi neînsemnată tristeţe?
De ce, atunci când în jurul meu toţi pier, se sting încet, pe rând, eu merg mai departe, deşi lacrimile îmi curg pe obraji şi gândurile întunecate îmi bântuie fericirea şubredă, aproape inexistentă?
Eu vreau să mor! Tot ce îmi doresc este să mor…!
Nu vreau să mai plâng, nu vreau să mă mai doară…!
Îmi pare rău dacă o să plângeţi, dacă o să suferiţi! Dacă mă iubiţi, sau dacă m-aţi iubit vreodată, gândiţi-vă că poate îmi va fi mai bine… pentru că mai rău de atât nu se poate…
De data asta nu pot să trec mai departe… asta a fost ultima picătură… paharul s-a umplut pentru mine.”
Cu nu foarte mult timp în urmă, ea nu s-ar fi gândit că acestea ar putea fi ultimele ei cuvinte… Dar în ultimele luni viaţa ei se schimbase, destinul îi făcea tot mai multe farse; nu mai putea suporta toate „glumele” proaste care îi erau făcute cadou.
Un simplu accident, cum mai fuseseră multe înainte, începuse seria ei de întâmplări nefericite, cum îi spunea în momentele ceva mai vesele. Însă de această dată părinţii şi sora ei fuseseră în maşină… Mama şi tatăl ei muriseră pe loc, însă Alexandra fusese în comă, plimbându-se între două lumi, timp de o săptămână, o săptămână absolut groaznică, după care inima ei încetase să mai bată.
Urmase moartea unei prietene foarte apropiate, după aproximativ o lună… Făcuse supradoză cu heroină.
Ştirea despre o boală incurabilă, care putea să o omoare sau să o facă să înnebunească reprezentase ultima picătură.
Cu aproape o lună în urmă se gândise să îşi pună capăt zilelor. Cu timpul, simplul gând devenise o hotărâre de neclintit…
Capsulele colorate stăteau pe masa rotundă din dormitorul de la hotel. Ştia că nu putea fi găsită acolo… nu înainte de a fi prea târziu. Asta fusese exact ceea ce îşi dorea. Şi nu avea de gând să renunţe, nu avea de gând să se teamă de moarte. Nu voia să revină în lumea ei tristă, unde toţi cei care îi erau dragi mureau, iar acum… acum aflase despre viitorul ei nefast, aflase de această dată că ea urma să moară. Pentru că nu mai avea putere să lupte. Pentru că acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese odată… o iluzie.
Privi paharul de pe masă… cât de mult şi-ar fi dorit să fie o picătură din acel pahar… Privi capsule colorate… ce mod drăguţ de a te îmbia la moarte prin supradoză… păreau atât de frumoase, încât te făceau să le înghiţi la nesfârşit. Brusc, fu străbătută de un fior de gheaţă. Oare atât de mare era teama ei de moarte?
Mai privi odată pastilele. Le înghiţi repede, pentru a nu avea timp să se răzgândească.
Luă telefonul şi se hotărî să le trimită câte un mesaj celor două persoane care contau pentru ea.
„Să nu plângi… râzi! O să fiu în sfârşit mai fericită… sper…Te iubesc!”
Acelaşi mesaj… ultimele mele cuvinte…
Ea văzu camera care părea nedefinită, neclară. Se aşeză pe pat.
Doamne, iarta-mă!… vreau să nu mai sufăr… dar nu vreau să mor… ba da… nu…
Ignorând camera care se învârtea cu ea, se ridică. Încercă să meargă la uşă, dar aceasta era mult prea departe. Se prăbuşi pe podeaua rece, încercând să se agaţe de masă, dar o răsturnă şi pe aceasta. Printre lacrimi ce îi trădau disperarea, înţelese că nu mai putea face nimic… totul se terminase. Încet, camera se întunecă. Zgomotul oraşului nu mai ajunse până la ea…pentru că ea murise…
