Se spune că prima dragoste nu se uită. Păi bine, pe asta am înţeles-o. Nu se uită, dar se termină vreodată? Sau o să iubim tot restul vieţii prima persoană de care ne-am îndrăgostit? Şi dacă nu o să rămânem împreună? O să aşezăm iubirea pentru persoana cu care ne căsătorim peste, în alt sertar al inimii, sau aşa cum aşezăm hainele unele peste altele în dulap, împachetate frumos, să nu se şifoneze? Şi dacă eu nu am atât de mult spaţiu în imină? Se spune că anii de liceu sunt unii dintre cei mai frumoşi din viaţa unui om. Se mai spune şi că prieteniile din în liceu sunt cele mai puternice şi mai rezistente din viaţa unui om. Şi se zice că, în general, adolescenţii nu iubesc cu adevărat, doar trăiesc cu iluzia unor poveşti de dragoste, iluzie ce e spulberată atunci când întâlnesc adevărata iubire. Eu mai am doar un an de liceu. Atât. Si toată acea perioadă în care toţi spun că ai impresia că lumea îţi aparţine se apropie de sfârşit. Nu ştiu ce o să fie după asta, nici nu vreau să fac presupuneri aiurea. Sunt convinsă că prietenii pe care i-am avut în liceu (indiferent că erau mai vechi sau că i-am cunoscut în aceşti trei ani) sunt şi vor fi cei mai buni pe care i-am avut sau îi voi avea vreodată. Dar ce putem face dacă destinul, soarta (nu contează ce, putem să o numim doar viaţă) hotărăşte să ne despartă drumurile? Nimic. Ascultăm cuminţi, facem ce suntem nevoiţi, dar sper să nu ne uitam unii pe ceilalţi. Şi ce aş putea eu, un „copil” care încă nu îşi hotărăşte singur, independent viitorul, ci doar se lasă purtat de valurile vieţii sale, să fac dacă, printr-o întâmplare mai mult sau mai puţin fericită, ajung să iubesc, cu trup şi suflet, cu adevărat, fară nici un fel de limită în anii în care nu ar trebui? De ce să nu trebuiască? Răspunsul e simplu, nu îţi poţi lega viaţa ce cea a altei persoane atunci când îţi schimbi de azi pe mâine concepţiile despre lume, când îţi schimbi gusturile in descursul unei ore, când eşti atât de uşor de influenţat de ce spun alţii. Dar dacă o astfel de poveste rezistă? E doar un vis frumos, ar spune mulţi. Şi dacă personajele principale ( unul aş fi eu) sunt despărţite tocmai din cauza imposibilităţii de a obţine o anumită independenţă din punct de vedere material, in primul rând, fără câteva sacrificii? Nu pot decât să aştept... Şi aşteptarea asta e de-a dreptul plictisitoare, dureroasă. Aştept momentul în care vom decide singuri şi vom putea să trăim aşa cum vrem, fără a fi împiedicaţi de nimic. Dar până atunci s-ar putea schimba atât de multe... Mă întreb dacă voi fi nevoită să îmi mai fac loc în inimă, astfel încât sa cuprindă iubire şi pentru o a doua persoană.Spaţiul locuit de el acolo va mai fi ocupat sau va lăsa uitarea să îl elibereze, în aşteptarea unei noi iubiri? Oare va rămâne totul la fel?