E Craciun.
Ma intrebam, ce inseamna Craciunul pentru mine?
Mai demult, acum 2-3 ani, era un prilej de bucurie. Atunci, Craciunul era timp petrecut cu parintii mei. Asteptam colindatorii cu sufletul la gura, curioasa si entuziasmata. Cand veneau, ii ascultam zambind. Ma bucuram, ca un copil ce eram, ca aveam un motiv sa stau treaza pana tarziu in noapte si sa studiez jocul instalatiei din brad. Imi placea sa fac cadouri, la fel de mult cum imi placea si sa primesc. Nu mai credeam in Mos Craciun, nu mai stiu exact cand mi-a fost spulberata si aceasta iluzie copilareasca, dar cadourile de sub brad erau mereu o surpriza. Bucuria parintilor mei cand le primeau pe ale lor imi dadea o satisfactie de neinlocuit. Pentru ei, eu devenisem "Mosul", asa cum si ei erau, si fusesera mult timp pentru mine.
Craciunul era traditie, nerabdare, curiozitate, entuziasm, calm, pur si simplu fericire.
Acum...ce e Craciunul?
Poate ca mai pastreaza putin din vechea lui culoare, insa e patat, murdarit de griji. Dar oare, nu mai sunt eu inca un copil? Nu ar trebui sa mai duc inca o viata simpla, fara niciun fel de probleme?
Si atunci, de ce acum am un gol in suflet, de ce nelinistea imi alunga somnul. De ce visele au disparut din noptile negre?
De ce e Craciun?! Si de ce, de ce nu mai sunt fericita de Craciun?
De ce iubesc, si de ce sufar?
Si, mai ales, de ce nu mai traiesc decat din niste amintiri ce au devenit vechi, prafuite? Sunt amintiri ale unor clipe de fericire, de fericire deplina. Dar, toate lucurile bune au un sfarsit, care vine prea repede, de cele mai multe ori, te ia pe nepregatite; si apoi te lasa singur in fata celui mai aprig dusman pe care l-ai putea avea: singuratatea. Si ce e singuratatea? E un sentiment, da... E senzatia permanenta ca iti lipseste ceva, sau cineva, chiar daca esti inconjurat de prieteni. E dorinta irationala de a te izola de toti, de ati petrece fiecare clipa cu un pix in mana, un pix ce ar vrea sa deseneze cuvinte pe o foaie, insa tu esti atat de golit de sentimente incat foaia va ramane vesnic alba.
De ce ma simt singura de Craciun?
De ce nu mai vorbesc la telefon, sau pe mess, cum faceam de obicei? De ce nu ascult colinde si ma refugiez in niste melodii triste?
Nu imi mai doresc nimic. Vreau doar sa imi revin, sa fiu din nou vechea "eu" si sa pot sa zambesc din nou de Craciun. Vreau sa uit.
Dar niciodata nu se intampla ce vrei tu...
Presupun ca va trebui sa astep; sa mai treaca alte luni lipsite de viata. Timpul vindeca tot. Traiesc si eu cu speranta asta. Probabil e o iluzie, dar macar e ceva in care sa cred.
Vreau sa treaca mai repede starea asta permanenta de durere, de singuratate, de...gol.
Timpul vindeca tot. Macar stiu ca o sa ma vindece si pe mine, la un moment dat. Macar stiu ca nu doar momentele frumoase se termina.
Pana la urma...e Craciun. Hai sa ne prefacem ca zambim de Craciun.

wind

vantul are o samnificatie aparte,
e aproape de mine si cand tu esti departe.
vantul imi aduce inapoi bucati de suflet
cand bate nebun si rece,
imi daruieste amintiri si un zambet.

vantul alunga norii ce vin cu ploi.
el e cu mine si cand nu suntem amandoi.
in seara asta mi`a aruncat pe fereastra
niste flori uscate.
el a cantat mereu iubirea noastra.

cand tace, mi`e frica, sunt singura
si tot ce simt e o blestemata ura,
ce n`as fi vrut s-o stiu niciodata
cand tace, plang.
si ma ratacesc ca`ntrun labirint in a mea soarta.

vantul imi arata mereu drumul, cararea
ce`ar trebui s`o urmez ca sa castig uitarea.
si`acum bate nebun si rece.
dar ma pacaleste...
caci iubirea ramane si el trece...

anotimpuri

Danseaza pe cer, coboara plutind usor,
Se asaza pe palma mea intinsa spre tine,
Ingerul meu mi-a trimis, dintr-un nor
Un fulg.
Si-a amintit de mine.

Mi-a inghetat pe fata, pe obrazul
Pe care tu l-ai sarutat de atatea ori,
Mi-a ucis fericirea de copil, zambetul,
O lacrima.
A venit si ea intr-o zi de iarna, in zori.

Au rasarit din zapada stralucitoare
Mi-au facut o zi rece mai frumoasa,
Mi-au alungat dorul cu frumusetea rapitoare,
Ghioceii.
Si s-a topit gheata in inima ramasa.

A revenit odata cu tine, odata cu zambetele,
Mi-a readus copilaria uitata-ntr-o gara,
Mi-a daruit ceva pierdut de mult, visele...
Fericirea.
A venit intr-o seara de primavara.

Mi-e dor de tine, de luna, de vise,
Mi-e dor de zilele cu soare
In care toate ploile erau ucise
De dragoste.
Si-acum privesc pierduta-n zare.

A inceput brusc, m-a invatat sa sper,
Sa am rabdare, sa te iubesc pe tine,
M-a facut sa privesc din nou spre cer,
O ploaie de vara.
Mi-a soptit ce e rau si ce e bine.

A venit odata cu toamna, cu vantul
Si mi-a daruit o fericire de moment
S-a stins pana la urma, i-a trecut timpul,
Un trandafir.
A disparut odata cu...acel sentiment.

A cazut, s-a lasat dusa de vant, in zare
A zburat intr-un parc, nestiutoare, moarta,
Martora a unei suferinte amare,
O frunza.
A fost prietena mea atunci, daruita de soarta.

S-a intors, dar a trecut pe langa mine, m-a ocolit,
Mi-a lasat privirea sa rataceasca-n zadar,
De mana mea ce-a ramas intinsa a fugit,
Fulgul.
Nici macar pe el nu-l mai primesc in dar.

un film, o melodie, o bucatica de ciocolata,
un zambet, o lacrima, o privire...
iubire...e mai mult decat orice sarutare furata.
si doare, cand nu mai ramane decat amintire...

o clipa frumoasa traieste pentru totdeauna,
o zi cu ploaie moare odata cu norii...
si apoi, apoi poti sa vezi luna
si stele, si cuvinte frumoase si apoi zorii
te ucid fara nicio remuscare...
iti ucid urma de speranta si de vis.
si iar, din nou, neincetat te doare,
dar ingerul tau e incuiat in paradis.

un fulg de zapada se topeste usor,
o picatura de ploaie se evapora repede...
dar blestematele, amintirile nu mor,
propria ta persoana in tine nu mai crede,
caci e pierduta, batuta de vanturi in zare,
ca o frunza moarta, ce zboara aiurea.
e inutil, e inutil sa mai versi lacrimi amare
caci te ratacesti in regrete, in loc sa cauti cararea.

Nu mai am cuvinte
Nici macar sa iti spun la revedere...
Si nu vreau sa fie adio, iubire!
Si nici sa nu fie regrete...

Visele se sfarsesc cand te trezesti,
Zambetul piere cand nu mai ai motiv sa speri,
Lacrimile amortesc si nu stii ce sa mai ceri...
Visele sunt permanente doar cand iubesti.

Orasul e trist, fara lumina,
Vantul bate si-s stropi de ploaie
Ce sting acum a inimii vapaie.
Astept clipele ce o sa vina...

Dar o sa vina fara tine
Si o sa fie lungi si triste,
Doar triste.
Iar eu o sa raman inchisa`n sine.

Deci la revedere, adio iubitul meu!
Sunt niste ultime cuvinte
In zadar! Pana si luna ma minte!
Deci la revedere, adio iubitul meu!

copii

Ce as putea sa spun ?...Cuvintele deja nu mai au niciun rost pentru mine. Toate sunt doar vorbe goale care nu ma ajuta cu nimic. Fraze lipsite de sens, spuse doar de dragul de a vorbi. Si pentru ce ?...Schimbam impresii, spunem minciuni, cucerim si flirtam. Pentru ? Nu vad rostul unei conversatii care inevitabil va ajunge mereu la acelasi deznodamant." Si ? Ia zi…ai prieten ? A, da ? Pai ma bucur pentru el, are noroc baiatu`…" Asa si ? Sincer ce te face sa crezi asta ? Vrei sa ai tu norocul lui ? Ma intreb unde au ramas clasicele prietenii, dezinteresate. Au zburat in vant...
Ma intreb...Cand am uitat sa fim copii?..Cand am uitat sa radem, sa alergam prin parc? Acum vedem culoarea copacilor decat cand iesim la o tigara cu niste "tovarasi". Tovarasi la ce? La fumat, la aliniat ceva? Am uitat ce inseamna sa fim copii...ne distrugem usor copilaria, viata uneori, zambetele si culoarea din obraji. Si pentru ce? Ca sa fim "cool"? Ca sa ne accepte ceilalti, care din intamplare au ales acelasi drum, numai ca inaintea noastra?
Si ce daca eu inca mai sunt copil, uneori? Si ce daca acum scriu despre copilaria pe care sunt prea constienta ce am pierdut`o, doar ca sa nu ma mai gandesc la tot ce ma raneste? Daca suferinta ar lasa urme, corpul meu ar fi plin de cicatrici. Dar nu e...E curat, parca pentru a pastra aparentele. Aparentele care inseala, de cele mai multe ori, aparentele care ma fac sa par ce vor ei, care ma fac uneori sa fiu ce vor ei. Dar undeva in mintea mea, inca ma mai regasesc... Mai sunt totusi eu, copilul, nu m`au transformat chiar de tot.
Si ce daca scriu despre aparente, cand de fapt ma hotarasem sa scriu despre...total altceva? Nu imi mai pot concentra atentia intr`un singur punct, parca ma preocupa mai multe lucruri in acelasi timp, doar pentru a nu ma gandi la ziua de maine, o zi stearsa, ca ultimele... O zi trecuta degeaba, o zi petrecuta in asteptare, o asteptare patologica. Astept sa mi se dea ocazia sa imi pot schimba viata, din nou...si in acelasi timp, astept sa imi reiau vechea viata.
Presupun ca as putea sa scriu si despre viata mea, daca ar parea cat de putin interesanta pentru cineva. Dar nu e. Si nici nu vreau sa fie. Sau as putea sa scriu despre viata mea, pentru mine, dar din pacate o cunosc atat de bine, ii stiu fiecare intorsatura nedreapta, fiecare lovitura am simtit`o. De ce mi`as aminti totul?
Nu`mi place sa vorbesc despre mine pentru altii, poate doar cate o destainuire in momente de melancolie unor prieteni care m`ar intelege. E de ajuns. Poate ca din cauza asta par rece, si poate ca sunt...
Stiu cum par pentru oameni. Copilul perfect, adolescenta fericita si fara nicio grija. Si cat de departe de adevar sunt ei...
Dar poate e mai bine sa nu stie, cei mai multi dintre ei. Iar ceilalti, o mica parte, poate ca ar trebui sa stie mai mult, ca sa aiba o idee macar vaga despre cum sunt eu cu adevarat.
Eu...mi`as mai dori uneori sa fiu copil. E atat de usor sa uiti de toate cand nu ai nicio grija, decat propriile tale temeri simple.
Dar am observat ca toate trec pana la urma, caci timplu vindeca tot, sau aproape tot...Trec, mai ales daca iti administrezi o doza suficienta de nepasare, drogul de care suntem atat de dependenti in lumea rece pe care suntem nevoiti sa o acceptam, din care facem parte...
De multe ori ma intreb ce fac pana in momentul incare timpul isi face simtit prezenta calmanta, pana cand acest doctor fara sentimente ne pune in sfarsit in perfuziile existentei noastre drogul.
Si in timp ce astept, ma intreb cu ce as putea sa`mi umplu timpul, ca sa nu las gandurile ce ar putea sa ma trezeasca la realitate, o realitate sumbra, sa apara.
E simplu. Iubesc, plang, de mai multe ori, si uit. Ma plimb singura pe strazile prea animate ,dansez cu castile in urechi, tip, ma cert cu cine nu ar trebui si uit. Visez aiurea la perfectiune, ies pe balcon, vreau sa vad stelele, dar e innorat; injur si uit. Ma bucur pentru nimic, sunt euforica de la nimic. Uit. Ma doare, dar uit tot, chiar si ce nu ar trebui.
Ma gandesc la cei ce au incercat sa se sinucida, la un moment dat. Oare timpul nu i`a luat in seama? De multe ori mi`am dorit sa am puterea necesara sa iau o decizie ca asta. Dar mereu am trait cu impresia ca fiecare om poate sa isi revina din orice. Si de ce te`ai sinucide, totusi? Parca si asta a devenit un trend. Daca esti altfel decat ei, faci totusi ceva ce le atrage atentia; atunci te accepta, post-mortem. Ai facut in sfarsit ceva cool. Oare? Si chiar daca tu simti ca nu mai poti rezista, gandeste`te la cei pentru care ai vrea sa traiesti, cei care ar suferi prea mult daca nu ai mai fi. De ce sa faci ceva atat de absurd? De ce sa fac ceva atat de absurd? Ca sa le dau satisfactia sentimentului ca m`au invins? Mai bine rezist, poate mor in lupta inevitabila pe care o reprezinta viata, dar macar stiu ca iau ceva cu mine, stiu ca ucid cateva lacrimi amare varsate in drumul meu spre o victorie iluzorie, care lasa locul unei noi batalii.
Acum, in exact acest moment, o astept. Astept lupta si tocmai acest sentiment, linistea de dinaintea furtunii parca incearca sa ma ucida.
Iar am deviat de la subiect. De ce ar interesa pe cineva teoria? Ei vor sa vada spectacol...nu vor sa li se spuna ce sunt.
Da, poate ca viata mea e un spectacol, dar e o drama, nu o comedie, chiar un horror cateodata, cand plansul cu suspine nu se mai opreste, si mai ales cand lacrimile nu au voie sa cada.
Sau poate mint. Poate mi se pare, poate viata mea e perfecta fata de altele.

claustrofobia

Simţea vântul iernii prin părul ei. Deşi faţa şi mâinile îi erau îngheţate, Alice se simţea bine, afară, în frigul tăios. Copacii din jurul ei erau pustii, păreau atât de trişti cu crengile lor golaşe, lipsite de superba lor podoabă verde. Trotuarul era umed de la ploaia din ajun, iar bălţile îngheţaseră. Cât de mult a vrut să ningă aseară, însă se alesese doar cu o dorinţă în plus. O ploaie rece, murdară şi un cer trist şi cenuşiu îi înşelaseră aşteptările. Ca şi atunci, acum era un acoperiş gri deasupra oraşului aglomerat şi sufocant.
Umbrela neagră, comună, pe care nu părea să fie nevoie să o folosească, zăcea pe fundul genţii ei Chanel, care costase o avere. Dar la ce îi foloseau un accesoriu extravagant şi nişte haine moderne, dacă îi lipsea libertatea de a trăi aşa cum îşi dorea?
Visătoare, aşa cum fusese mereu, plimbându-se prin ger, Alice nu observă fulgul. Dar al doilea îi căzu pe nas; un fulg mare şi rece poposi un timp acolo, după care se topi, lăsând în urmă o picătură micuţă de apă.
Cu o bucurie imensă, ca de copil, privi în sus. Fulgii, fulgii pe care îi iubea atât de mult erau acolo, înveselind cerul. Sus, sus, sus… simţea că zboară, senzaţia aceea de libertate deplină pusese în sfârşit stăpânire pe ea.
După o jumătate de oră de hoinărit prin ninsoare, pe străzile pustii, se afla în sfârşit în faţa blocului în care locuia. Pentru oricine altcineva, asta ar fi fost o uşurare, orice alt om s-ar fi gândit la relaxarea din faţa televizorului care urma, dar Alice fu cuprinsă de o panică violentă, imediat ce văzu blocul gri. Nu, nu, nu… nu voia să intre acolo şi azi, când în sfârşit ninsese. Cuvintele psihologului pătrunseră în gândurile ei sumbre: „Trebuie să faci orice pentru a-ţi învinge teama. Trebuie să intri în casă imediat ce ajungi în faţa blocului. Nu mai aştepta acolo până la miezul nopţii, când e nevoie să intri. Nu mai închide ochii când ajungi pe scări şi încearcă totuşi să foloseşti liftul.”
Liftul… nu putea merge acolo. Bucuroasă că ninsese, luă o rapid o hotărâre: va urca cele şapte etaje cu acea cutie oribilă. Ştia că peste câteva secunde va regreta, dar numai ea ştia cât de mult îşi dorea să se vindece de acea boală care o ţinea captivă de atât de mult timp.
Cu paşi nesiguri se îndreptă spre cutie. Uşile se deschiseră ameninţătoare. Aproape împotriva voinţei sale, Alice urcă. Apăsă repede butonul cu cifra 7, pentru a nu avea timp să se răzgândească, aşa cum mai făcuse de nenumărate ori.
Panica pe care o simţea de la intrarea în bloc se accentuă brusc. NU… nu putea sta acolo… va muri… liftul o să se blocheze şi nu va fi nimeni care să o salveze. Voia să iasă… trebuia să iasă… Alice începu să lovească înnebunită cu palmele în pereţi.
Simţea o presiune din ce în ce mai mare în piept. Aerul părea că se împuţinează cu fiecare secundă care trecea. Alice începu să respire din ce în ce mai greu. Micuţa cutie aparent inofensivă începu să se rotească, din ce în ce mai repede. Podeaua părea imaterială, gata să dispară. Cât şi-ar fi dorit să cadă, să scape din acel infern. Dar pereţii păreau hotărâţi să o înghită. Se apropiau tot mai mult de ea, încă rotindu-se ameţitor. Disperată, Alice mai lovi de câteva ori în aceştia, sperând să îi distrugă.
Tavanul… tavanul cădea, se prăbuşea peste ea… Picioarele ei deveneau tot mai moi, până când nu o mai susţinură deloc. Se prăbuşi pe podea. Totul se terminase. O să moară, o să se sufoce sau o s-o înghită pereţii.
Brusc, liftul se opri. Nu se putea să fi ajuns. Alice privi spre panou. NU… cutia se oprise între etaje. Nu era nimeni să o audă, nu avea rost să strige. Îşi aminti îngrozită, în cel mai nepotrivit moment, că îşi uitase telefonul pe masa din sufragerie de dimineaţă. Era singură. Alice se ridică disperată şi începu să lovească panoul cu pumnii, cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii palizi.
La fel de brusc cum se oprise, liftul porni din nou în sus; apăsase întâmplător butonul pentru etajul şapte. Văzu pe ecranul micuţ întâi cifra 6, apoi un 7 şters. Uşile se deschiseseră. Alice ieşi, privind sfidător în urmă, la liftul care rămăsese tăcut în faţa ei. Un zâmbet aproape invizibil apăru pe buzele ei. De data aceasta învinsese. Nu se mai întâmplase ca acum cinci ani, când rămăsese închisă în cutie timp de câteva ore. Acum Alice intra liniştită în apartamentul ei.
A doua zi călcă cu încredere în lift. Nimic nu se mai întâmplă. Nici metroul aglomerat nu o mai sperie, nici micuţul magazin cu accesorii din colţ. Dacă nu greşea, tocmai se vindecase de claustrofobie.

love uh...

te iubesc pentru ca atunci cand sunt cu tine mi`e mai usor sa uit de altele.
te iubesc pentru ca nu ma critici.
te iubesc pentru ca m`ai ajutat sa imi revin cand am luat`o razna. chiar daca nu ti`ai dat seama.
te iubesc pentru ca ai aparut la momentul potrivit.
te iubesc pentru ca ma alinti.
te iubesc pentru ca imi place sa ma joc in parul tau.
te iubesc pentru ca esti suficient de misterios cat sa ma faci curioasa.
te iubesc pentru ca nu ma plictisesti niciodata.
te iubesc pentru ca esti asa copil cateodata.
te iubesc pentru ca faci bot cand vrei sa te pup.
te iubesc pentru ca iti ador zambetul.
te iubesc pentru ca esti tu.
te iubesc pentru ca ma iubesti si am incredere in tine.
si crede`ma ca te iubesc, pentru ca acum imi doresc sa fii aici.


sentimentul nu dispare ca o vacantza de vara...uneori e mai lucid ca fumul tras dintr`o tigara....

Click-ul de la celălalt capăt o trezi ca dintr-un coşmar, asigurând-o însă că totul era real.
Simţi cum lacrimi reci îi inundă ochii. Clipi. Împotriva voinţei sale, una dintre acestea îşi părăsi temniţa. O simţi rece, alunecând mult prea încet pe obrazul ei. Se prăbuşi pe gresia din baie şi închise ochii, dorindu-şi cu disperare ca totul să fi fost doar o halucinaţie. Dar nu, nu era.
Nu se mai putu stăpâni şi începu să plângă în hohote. Când reuşi să se calmeze, părea că deja trecuseră câteva ore lungi. Reuşi cu greu să îşi ridice pleoapele şi îşi privi reflexia jalnică în oglindă. Machiajul i se întinsese şi urmărea acum, în linii aproape perfecte cursul ultimelor lacrimi ce i se scurgeau pe lângă colţurile buzelor. O usturau ochii. Se ridică greu şi îşi simţi picioarele tremurând. Un singur cuvânt i se învârtea ameţitor prin cap, îngrozitorul cuvânt care o condamnase la nefericire: supradoză…
Privi telefonul căzut. Pentru o clipă se întrebă ce căuta acolo, dar îşi aminti că îl scăpase când aflase că... Se aplecă şi îl ridică uşor, deşi tot ce îşi dorea era să îl arunce pe fereastra micuţă din baie care lăsa toate zgomotele ameninţătoare ale oraşului să pătrundă până la ea, zgomote pe care, pentru prima dată, le simţea străine. O durea capul.
Încercă pentru o fracţiune de secundă să se ascundă în durerea fizică pentru a o uita pe cealaltă, dar... supradoză... supradoză... supradoză... !
Încet, cu toate simţurile amorţite, se îndreptă spre bucătărie, unde ceaşca de cafea rămăsese neîncepută. Bău. Era rece. Nervoasă, plângând, o aruncă în chiuvetă. Lichidul negru se scurse încet, lăsând urme. Anne dădu drumul la apă, o lăsă să curgă câteva secunde, apoi se spălă pe faţă. În contact cu pielea ei, apa rece era insuportabilă.
Se aşeză la masă şi îşi prinse capul în mâini: părea imposibil. Oare era doar o glumă proastă? Dar ştiu, aproape instinctiv, că nu era.
Deodată, pe neaşteptate, speriind-o, cineva sună la uşă. Anne se ridică. În drumul spre uşa de la intrare răsturnă cana în care zăcuse cafeaua. Aceasta se sparse cu zgomot, împrăştiind cioburi peste tot.
Văzu că e Alice şi deschise, murmurând un bună sufocat.
-Dumnezeule, arăţi îngrozitor. Ştiam eu că trebuie să vin!
Alice îşi lăsă sandalele roşii pe covoraşul din hol şi intră în bucătărie.

...to be continued...

maybe....

Odata credeam…dar am mai crescut, am cunoscut lumea, i`am vazut adevarata ei fata. Acum nu mai deosebesc cuvintele adevarate de minciuni, raul de bine, nu mai vad doar partea plina a paharului, ca inainte. Acum citesc in fiecare privire nevinovata un sentiment negativ, sunt poate paranoica, poate neincrezatoare, dar macar traiesc cu impresia ca nu voi mai fi ranita.
Dar ma insel, numai eu stiu cat de mult.
Stiu ca sunt rece, mi`ai spus`o de atatea ori… Dar nu pot sa ma schimb, nu atat de repede, caci nesigurata si teama sunt adanc infipte in inima mea de gheata.
Stiu ca poate te`am ranit, ca poate te mai ranesc inca. Stiu…si imi pare rau…
Am incercat sa fiu altfel, doar pentru tine, caci esti una dintre putinele persoane pe care le`as putea iubi. Poate ca te iubesc deja, si nu imi dau seama. Sau poate ca e prea tarziu sa te mai iubesc, poate ca tu deja te`ai plictisit, poate ca esti obosit sa incerci sa`mi ghicesti parola, sa ma citesti. Mi`ai zis ca sunt precum o carte vesnic inchisa. Nu poti citi decat titlu… Si niciodata coperta nu se deschide, nu te lasa sa rasfoiesti filele. Ziceai ca ai vrea sa vezi macar primele trei pagini, daca mai mult e imposibil. Macar pe ele, ca sa`ti dai seama ce fel de persoana sunt, ca sa ma cunosti macar putin, caci nu stii niciodata ce gandesc, daca e bine sau nu… Nu stii niciodata ce sa spui, nu`mi poti ghici sentimentele.
E ca si cum ai intra intr`o camera unde lumina e stinsa si unde nu exista nicio palpaire, o stralucire cat de mica ce te`ar putea ajuta sa vezi. Risti sa te impiedici la orice pas. Te lovesti mereu de tot felul de obiecte, de ganduri incuiate in dulapuri. Si la un moment dat, renunti, caci devine frustrant. Si pleci…inchizi usa…si o incui la loc, asa cum ai gasit`o… Nu te`ai gandit ca poate si simplul fapt ca ai reusit sa o deschizi si sa intri a insemnat ceva ? Ca a fost un pas inainte ? Ca peste cateva ore, sau zile, sau poate doar secunde, lumina se va aprinde brusc ? Si vei vedea, vei citi versuri scrise aiurea pe pereti, vei vedea poze din zilele frumoase lipite peste tot, amintiri, sentimente, fobii ?
Te`ai gandit ca poate ai reusit sa deschizi totusi cartea, dar te`ai blocat la prima pagina, ca un copil ce nu se poate hotari daca sa se apuce de citit sau nu ?
Si stii de ce imi e teama cel mai tare ? Ca o sa ti se para inutil, sau plictisitor… Si o sa arunci cartea. O sa treci la alta, poate mai interesanta sau mai usoara.
Si acum razi…citesti si razi... Uite, asta e introducerea…facuta special pentru tine…
Nu mai rade… Stii, daca poti citi printre raduri, o sa ma cunosti. Chiar daca sunt cuvinte ascunse printre metafore folosite inutil, sunt totusi niste sentimente scrise pe o foaie de hartie. Incearca sa vezi dincolo de aparente.
Sau poate ca nici nu vrei asta…poate ca pentru tine e doar un joc, « unul mishto tare », cum ai mai jucat de atat de multe ori…Un joc la care castigi mereu…Incearca, macar de data asta, sa`mi lasi iluzia unei victorii, ca unui copil, pe care nu vrei sa`l vezi dezamagit.
Sau renunta. Si spune`mi daca te plictisesc, daca am devenit banala, neinteresata. Caci o sa plec. O sa apas « esc », sau poate e de ajuns un clic pe « cancel » si jocul o sa se termine. O sa zici « Punct. Si de la capat… » si o sa`mi dai « delete » din viata ta.
Si o sa mai scrii o pagina, sau poate mai multe, in cartea mea. Si la un moment dat, alt curios o sa incerce sa le citeasca si probabil ca nu o sa reuseasca, o sa se plictiseasca, o sa plece. O sa se repete acelasi scenariu la infinit. Iar eu o sa raman aici, o sa scriu un roman… Unul trist, cu sfarsit tragic, cu clasica poveste de iubire neimplinita.
Sau poate ca o sa mai ai rabdare si o sa reusesti sa citesti macar paginile scrise inainte de tine…
Si poate ca nici nu o sa mai incepi jocul.
Si poate ca nu o sa mai fiu nevoita sa ma mint. Poate o sa incep din nou sa cred, sa deosebesc miciunile de adevar, iar paharul o sa se umple din nou. Poate………

ora de engleza..:))

te nasti, cresti, mori...
plangi, iubesti, zambesti...
speri, ajungi la nori...
crezi in tot sau in nimic, traiesti...

te nasti pentru ca`ti e sortit,
cresti ca sa`ti traiesti viata,
mori, pentru k s`a terminat...

plangi pentru ca te doare,
iubesti pentru ca asa simti,
zambesti, pentru ca te fac ei (prietenii)...

speri, pentru ca doar asta ti`a mai ramas,
ajungi la nori..si zambesti din nou...

crezi in cuvinte, in minciuni, in iubire, in prieteni...
nu crezi ce e corect, adevarat...

TRAIESTI!

no title

Am vrut să uit toate clipele triste,
Am ars multe lumânări
Pentru ceva ce nu pare să mai existe
Decât în vise şi-n cântări.

Am vrut să retrăiesc toate clipele vesele,
Am zâmbit la amintirea lor;
Însă viaţa merge mai departe, cu sau fără ele,
Cu sau fară tine, fără zâmbete, fără lacrimi, fără bucuria amăgirilor.

Am vrut, mi-am dorit să calc în picioare tot,
Să merg mai departe;
Insă viaţa părea atât de cenuşie fără zâmbetul tău idiot
Pe care îl iubesc, în fiecare zi şi în fiecare noapte.

Am vrut să te chem, să te aduc înapoi,
Înapoi la mine, să-mi zâmbeşti iar;
Dar tu ai fugit departe de mine, departe de „noi”;
Am vrut să vin cu tine, să fiu un fluture măcar.

sms

SMS


el
„Mă trezesc, la fel ca în oricare altă dimineaţă mohorâtă din viaţa mea, dar acum ceva parcă lipseşte. Lipseşti tu… De ce vrei să pleci? Tu chiar nu poţi ierta…? Te iubesc şi nu vreau să te pierd… Iartă-mă pentru că te-am minţit… iartă-mă pentru că te-am rănit, pentru că ţi-am înşelat încrederea, pentru că m-am situat sub aşteptările tale, care sunt mult prea sus pentru mine.”

ea
„Vrei să te iert? Vrei să uit? Vrei să mă prefac că nu am văzut nimic? Vrei să cred că te-ai fi oprit la timp? Nu pot să cred asta. Poate ai crezut că sunt naivă şi în acest caz te-ai înşelat. O să spui că nu ai făcut nimic rău. Ştiu asta… Nu ai făcut nimic dar e evident că te-a deranjat faptul că eu am aflat că voiaţi să vă întâlniţi… o fostă iubită, o prietenă foarte bună care a venit în oraş… am văzut cum te-ai uitat la ea. Astfel mi-am explicat atitudinea ta din ultima vreme. Dacă nu te-ai fi purtat aşa, poate că nici nu aş fi observat… eu nu sunt în nici un caz o persoană geloasă… Ştii asta. Poate că mă mai iubeşti, dar e evident că te-ai plictisit de mine. Eu încă te iubesc… dar nu mai pot continua aşa.”


***


el
„M-a sunat prietena ta şi a zis că ar fi bine să nu mai vorbesc cu tine… că te rănesc cu fiecare cuvânt. Ce e cu ea? Are dreptate? Nu vreau să te fac să suferi…”


el
„De ce nu răspunzi? Te rog, răspunde!”

el
„Răspunde… Vreau să ştiu măcar dacă eşti în regulă!”

ea
„Da, sunt în regulă! Nu vreau să mai vorbesc cu tine… Lasă-mă!”

el
„Ce e cu tine? Nu credeam că îţi pasă că mă întâlnesc cu ea…Şi tu ai făcut acelaşi lucru… Nu credeam că e vreo problemă… Voiam doar să vorbesc cu ea, jur! Te iubesc!

ea
„Nu e nimic în neregulă cu mine… Vreau să ne despărţim… Nu pot să mai continui aşa. Abia acum am realizat cât de mult te iubesc şi că nu suport să te văd cu vreo fată. În felul acesta îţi va fi ţie mai greu şi chiar nu vreau să fiu aşa.”

ea
„Vreau să plec în Anglia… definitiv de data asta.”

el
„Deci tu chiar vrei să ne despărţim, chiar vrei să pleci? Sincer nu m-ar deranja să fii excesiv de geloasă, atâta timp cât eşti cu mine. Şi dacă vrei să ne despărţim, de ce îmi mai spui că pleci?”

ea
„Nu ştiu de ce îţi mai spun!!! Tu probabil că nici nu vrei să afli! Am simţit nevoia să îţi spun şi ţie!”


***


el
„Ce faci? Eşti bine? Mi`a zis că ieri ai plâns toată ziua. De ce? Parcă tu ai hotărât să ne despărţim… Tot mai vrei să pleci, nu? De ce? De ce vrei să pleci şi să ne despărţim? Nu te înţeleg şi mă doare să ştiu că tu plângi din cauza mea.”

ea
„Ar trebui să vorbească mai puţin. Şi da, încă mai vreau să plec şi să ne despărţim pentru că relaţia asta nu e prea fericită pentru nici unul dintre noi. Mi-aş dori să nu mai plâng, să nu îmi mai vezi lacrimile şi să îmi spui că te dor! Dar tu minţi… Nu le simţi, nu te dor aşa cum te lauzi în faţa mea… Tu le-ai creat… Vrei să mă impresionezi? Nu o să reuşeşti asta… E mult prea târziu… De ce îmi ceri să mă opresc când ştii că mă doare mult prea tare ca să îmi pot stăvilii lacrimile amare? De ce îndrăzneşti să crezi că eu mă voi întoarce? Pentru că ştii că te iubesc? Te pot iubi şi fără să fiu lângă tine…Deşi o să mă doară că nu te văd, că nu te aud mereu… Poate cu timpul o să te uit sau o te iert. Aşteaptă acel moment, dar nu îndrăzni să visezi. Visele nu mai au ce căuta în viaţa ta… Tu le ucizi fără milă, aşa cum ai făcut şi cu ale mele. Nu risca să ţi se întâmple la fel, nu risca să îţi ucizi propriile vise. Mai bine alungă-le. Nu vreau să suferi ca mine… pentru că te iubesc. Dar nu mă voi întoarce. Nu vreau să mă minţi iar. Dar să nu uiţi că te iubesc. Adio…”

el
„Nu pleca. Mai stai cu mine… Nu vreau să îţi simt lipsa în fiecare zi din restul vieţii mele jalnice, banale, cum este când tu lipseşti. Te rog, stai! Te iubesc! Nu pot să îmi imaginez cum va fi viaţa mea fără tine. Tu eşti îngerul meu păzitor, nu pot trăi fără tine. Fiecare om are nevoie de un înger. Tu ai căzut din cer, ai fost aruncată la mine, nu mai ai voie să pleci. Nu vrei nici să mă laşi să te visez… nu pot să te pierd pentru totdeauna… Te iubesc…”

ea
„Nu pot să cred că mă iubeşti! Nu ca până acum… Eu… vreau să ne despărţim cât încă mai putem păstra amintirile frumoase… Nu vreau să îţi rămân in minte ca o persoană care ţi-a făcut mai mult rău decât bine. Ştiu că asta se va întâmpla…”

el
„De ce?”

ea
„E mult prea complicat… şi puţin cam aiurea. După ce o să plec îţi va spune o prietena tot. Apropo, plec mâine. Nu încerca să mă suni… nu are rost.”

el
„Eu nu pot să renunţ aşa uşor! Oricum, să ştii că te iubesc…”

***

el
„Trebuie să vorbesc cu tine… De ce nu răspunde si ea la telefon?”

prietena ei
„A plecat! Şi şi-a schimbat numărul de telefon.”

el
„Chiar nu vrea să mai audă de mine, nu?”


prietena ei
„Nu e chiar aşa de simplu. Are motivele ei. Şi te asigur că încă te iubeşte… poate chiar mai mult ca oricând. M-a rugat să îţi spun… ea nu a putut. Nu e prea uşor să îţi spun asta printr-un SMS, deşi cred că la telefon ar fi chiar mai greu. E bolnavă. Din cauza asta a plecat în Anglia. Nu pot să îţi dau prea multe detalii, pentru că nici mie nu mi-a spus prea multe. Oricum… e foarte grav bolnavă. Nu se ştie dacă va trăi mai mult de câteva luni. Cu ceva noroc s-ar putea vindeca. Pentru asta ar trebui să lupte foarte mult, dar pentru ea părea să nu mai conteze. Era terminată, mai ales că a fost şi accidentul părinţilor ei. Am încercat să o conving să nu plece, dar nu am reuşit. Şi a zis să îţi spun şi că toate motivele pe care ţi le-a spus ţie au fost doar ca să nu îţi spună de ce pleacă.”

el
„Chiar nu glumeşti, nu? Dacă îţi mai spune ceva, să îmi zici, te rog.”

prietena ei
„Bine. Deşi nu cred că îmi va spune ceva. Ea a plecat tocmai ca să se îndepărteze de noi. Oricum…mai vorbim. Pa!”

el
„Pa!”

***

prietena ei
„Ai primit vreun sms de la ea?”

el
„DA! Şi tu? Şi a fost cam ciudat. Suna ca şi cum urma să se întâmple ceva cu ea. Ai zis că ar putea să trăiască, nu?”


prietena ei
„Da. Dar trebuie să facă un tratament lung şi ar trebui să aibă cineva grijă de ea mereu. Şi… a zis că tratamentul acesta ar putea să o afecteze la nivel psihic… ar putea să înnebunească.”

el
„Crezi că a păţit ceva?”

prietena ei
„Nu e prea drăguţ, dar cred că ea s-a gândit să se sinucidă… Sper că nu a făcut-o. M-am temut că asta va face. Din acest motiv nu am vrut să o las să plece. M-am gândit chiar să mă duc cu ea. Dar nu mi-a spus când a plecat, şi a făcut-o într-un moment în care nu mă aşteptam şi nu mi-a zis nimic, nu mi-a zis unde se duce, ce vrea să facă. Ştiam doar că va pleca în Anglia. În acest moment nici nu sunt convinsă că acolo s-a dus. Ar putea fi oriunde. Oricum, nu cred că noi mai putem face ceva.”

el
„Nu pot să cred asta. Nu vreau să cred că nu mai putem face nimic. Trebuie să fie ceva!”

prietena ei
„Nu vreau să crezi că eu am renunţat, dar dacă ea a vrut să se sinucidă, atunci a făcut-o imediat după ce a trimis mesajele. Acum ar fi deja prea târziu. Dacă încă mai trăieşte, atunci înseamnă că va trece peste asta.”

el
„Am primit o scrisoare… de la ea… Asta a fost…”

prietena ei
„Da… asta a fost. Am primit şi eu o scrisoare.”


EA


„Ce înseamnă o viaţă în plus sau în minus într-o lume atât de mare? Există oameni puternici, care luptă pentru dreptul de a trăi, există oameni care au voinţă, care nu renunţă după prima încercare nereuşită, cum fac eu. Toţi aceşti oameni merită să trăiască, să aibă o viaţă fericită, tocmai pentru că ei luptă pentru acest lucru.
De ce mulţi dintre ei se îmbolnăvesc şi mor, îmbătrânesc şi mor?
De ce eu, care nu fac nimic pentru o viaţă, trec mai departe, trec peste fiecare obstacol, rece, egoistă, fără să văd suferinţele celor din jurul meu, orbită fiind de propria-mi neînsemnată tristeţe?
De ce, atunci când în jurul meu toţi pier, se sting încet, pe rând, eu merg mai departe, deşi lacrimile îmi curg pe obraji şi gândurile întunecate îmi bântuie fericirea şubredă, aproape inexistentă?
Eu vreau să mor! Tot ce îmi doresc este să mor…!
Nu vreau să mai plâng, nu vreau să mă mai doară…!
Îmi pare rău dacă o să plângeţi, dacă o să suferiţi! Dacă mă iubiţi, sau dacă m-aţi iubit vreodată, gândiţi-vă că poate îmi va fi mai bine… pentru că mai rău de atât nu se poate…
De data asta nu pot să trec mai departe… asta a fost ultima picătură… paharul s-a umplut pentru mine.”

Cu nu foarte mult timp în urmă, ea nu s-ar fi gândit că acestea ar putea fi ultimele ei cuvinte… Dar în ultimele luni viaţa ei se schimbase, destinul îi făcea tot mai multe farse; nu mai putea suporta toate „glumele” proaste care îi erau făcute cadou.
Un simplu accident, cum mai fuseseră multe înainte, începuse seria ei de întâmplări nefericite, cum îi spunea în momentele ceva mai vesele. Însă de această dată părinţii şi sora ei fuseseră în maşină… Mama şi tatăl ei muriseră pe loc, însă Alexandra fusese în comă, plimbându-se între două lumi, timp de o săptămână, o săptămână absolut groaznică, după care inima ei încetase să mai bată.
Urmase moartea unei prietene foarte apropiate, după aproximativ o lună… Făcuse supradoză cu heroină.
Ştirea despre o boală incurabilă, care putea să o omoare sau să o facă să înnebunească reprezentase ultima picătură.
Cu aproape o lună în urmă se gândise să îşi pună capăt zilelor. Cu timpul, simplul gând devenise o hotărâre de neclintit…
Capsulele colorate stăteau pe masa rotundă din dormitorul de la hotel. Ştia că nu putea fi găsită acolo… nu înainte de a fi prea târziu. Asta fusese exact ceea ce îşi dorea. Şi nu avea de gând să renunţe, nu avea de gând să se teamă de moarte. Nu voia să revină în lumea ei tristă, unde toţi cei care îi erau dragi mureau, iar acum… acum aflase despre viitorul ei nefast, aflase de această dată că ea urma să moară. Pentru că nu mai avea putere să lupte. Pentru că acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese odată… o iluzie.
Privi paharul de pe masă… cât de mult şi-ar fi dorit să fie o picătură din acel pahar… Privi capsule colorate… ce mod drăguţ de a te îmbia la moarte prin supradoză… păreau atât de frumoase, încât te făceau să le înghiţi la nesfârşit. Brusc, fu străbătută de un fior de gheaţă. Oare atât de mare era teama ei de moarte?
Mai privi odată pastilele. Le înghiţi repede, pentru a nu avea timp să se răzgândească.
Luă telefonul şi se hotărî să le trimită câte un mesaj celor două persoane care contau pentru ea.
„Să nu plângi… râzi! O să fiu în sfârşit mai fericită… sper…Te iubesc!”
Acelaşi mesaj… ultimele mele cuvinte…
Ea văzu camera care părea nedefinită, neclară. Se aşeză pe pat.
Doamne, iarta-mă!… vreau să nu mai sufăr… dar nu vreau să mor… ba da… nu…
Ignorând camera care se învârtea cu ea, se ridică. Încercă să meargă la uşă, dar aceasta era mult prea departe. Se prăbuşi pe podeaua rece, încercând să se agaţe de masă, dar o răsturnă şi pe aceasta. Printre lacrimi ce îi trădau disperarea, înţelese că nu mai putea face nimic… totul se terminase. Încet, camera se întunecă. Zgomotul oraşului nu mai ajunse până la ea…pentru că ea murise…

balada mustei

visam, crede`ma
si speram sa treaca
tot c imi provoca durere, priveste`ma
priveste`mi ranile facute de ei...si apoi pleaca...

stiu k nu poti sa vezi suferinta pe fatza mea
caci e ascunsa inca de vechile urme de machiaj...
si parca e un drog, lacrima...si ma simt k in sevraj
dak renunt la ea...

spui ca nu mai suporti sa ma vezi plangand?
dar c mai conteaza, tot nu o sa ma auzi razand...
si totusi, ma faci sa zambesc usor,
caci fericirea ta ma face sa simt k zbor....