claustrofobia

Simţea vântul iernii prin părul ei. Deşi faţa şi mâinile îi erau îngheţate, Alice se simţea bine, afară, în frigul tăios. Copacii din jurul ei erau pustii, păreau atât de trişti cu crengile lor golaşe, lipsite de superba lor podoabă verde. Trotuarul era umed de la ploaia din ajun, iar bălţile îngheţaseră. Cât de mult a vrut să ningă aseară, însă se alesese doar cu o dorinţă în plus. O ploaie rece, murdară şi un cer trist şi cenuşiu îi înşelaseră aşteptările. Ca şi atunci, acum era un acoperiş gri deasupra oraşului aglomerat şi sufocant.
Umbrela neagră, comună, pe care nu părea să fie nevoie să o folosească, zăcea pe fundul genţii ei Chanel, care costase o avere. Dar la ce îi foloseau un accesoriu extravagant şi nişte haine moderne, dacă îi lipsea libertatea de a trăi aşa cum îşi dorea?
Visătoare, aşa cum fusese mereu, plimbându-se prin ger, Alice nu observă fulgul. Dar al doilea îi căzu pe nas; un fulg mare şi rece poposi un timp acolo, după care se topi, lăsând în urmă o picătură micuţă de apă.
Cu o bucurie imensă, ca de copil, privi în sus. Fulgii, fulgii pe care îi iubea atât de mult erau acolo, înveselind cerul. Sus, sus, sus… simţea că zboară, senzaţia aceea de libertate deplină pusese în sfârşit stăpânire pe ea.
După o jumătate de oră de hoinărit prin ninsoare, pe străzile pustii, se afla în sfârşit în faţa blocului în care locuia. Pentru oricine altcineva, asta ar fi fost o uşurare, orice alt om s-ar fi gândit la relaxarea din faţa televizorului care urma, dar Alice fu cuprinsă de o panică violentă, imediat ce văzu blocul gri. Nu, nu, nu… nu voia să intre acolo şi azi, când în sfârşit ninsese. Cuvintele psihologului pătrunseră în gândurile ei sumbre: „Trebuie să faci orice pentru a-ţi învinge teama. Trebuie să intri în casă imediat ce ajungi în faţa blocului. Nu mai aştepta acolo până la miezul nopţii, când e nevoie să intri. Nu mai închide ochii când ajungi pe scări şi încearcă totuşi să foloseşti liftul.”
Liftul… nu putea merge acolo. Bucuroasă că ninsese, luă o rapid o hotărâre: va urca cele şapte etaje cu acea cutie oribilă. Ştia că peste câteva secunde va regreta, dar numai ea ştia cât de mult îşi dorea să se vindece de acea boală care o ţinea captivă de atât de mult timp.
Cu paşi nesiguri se îndreptă spre cutie. Uşile se deschiseră ameninţătoare. Aproape împotriva voinţei sale, Alice urcă. Apăsă repede butonul cu cifra 7, pentru a nu avea timp să se răzgândească, aşa cum mai făcuse de nenumărate ori.
Panica pe care o simţea de la intrarea în bloc se accentuă brusc. NU… nu putea sta acolo… va muri… liftul o să se blocheze şi nu va fi nimeni care să o salveze. Voia să iasă… trebuia să iasă… Alice începu să lovească înnebunită cu palmele în pereţi.
Simţea o presiune din ce în ce mai mare în piept. Aerul părea că se împuţinează cu fiecare secundă care trecea. Alice începu să respire din ce în ce mai greu. Micuţa cutie aparent inofensivă începu să se rotească, din ce în ce mai repede. Podeaua părea imaterială, gata să dispară. Cât şi-ar fi dorit să cadă, să scape din acel infern. Dar pereţii păreau hotărâţi să o înghită. Se apropiau tot mai mult de ea, încă rotindu-se ameţitor. Disperată, Alice mai lovi de câteva ori în aceştia, sperând să îi distrugă.
Tavanul… tavanul cădea, se prăbuşea peste ea… Picioarele ei deveneau tot mai moi, până când nu o mai susţinură deloc. Se prăbuşi pe podea. Totul se terminase. O să moară, o să se sufoce sau o s-o înghită pereţii.
Brusc, liftul se opri. Nu se putea să fi ajuns. Alice privi spre panou. NU… cutia se oprise între etaje. Nu era nimeni să o audă, nu avea rost să strige. Îşi aminti îngrozită, în cel mai nepotrivit moment, că îşi uitase telefonul pe masa din sufragerie de dimineaţă. Era singură. Alice se ridică disperată şi începu să lovească panoul cu pumnii, cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii palizi.
La fel de brusc cum se oprise, liftul porni din nou în sus; apăsase întâmplător butonul pentru etajul şapte. Văzu pe ecranul micuţ întâi cifra 6, apoi un 7 şters. Uşile se deschiseseră. Alice ieşi, privind sfidător în urmă, la liftul care rămăsese tăcut în faţa ei. Un zâmbet aproape invizibil apăru pe buzele ei. De data aceasta învinsese. Nu se mai întâmplase ca acum cinci ani, când rămăsese închisă în cutie timp de câteva ore. Acum Alice intra liniştită în apartamentul ei.
A doua zi călcă cu încredere în lift. Nimic nu se mai întâmplă. Nici metroul aglomerat nu o mai sperie, nici micuţul magazin cu accesorii din colţ. Dacă nu greşea, tocmai se vindecase de claustrofobie.