copii

Ce as putea sa spun ?...Cuvintele deja nu mai au niciun rost pentru mine. Toate sunt doar vorbe goale care nu ma ajuta cu nimic. Fraze lipsite de sens, spuse doar de dragul de a vorbi. Si pentru ce ?...Schimbam impresii, spunem minciuni, cucerim si flirtam. Pentru ? Nu vad rostul unei conversatii care inevitabil va ajunge mereu la acelasi deznodamant." Si ? Ia zi…ai prieten ? A, da ? Pai ma bucur pentru el, are noroc baiatu`…" Asa si ? Sincer ce te face sa crezi asta ? Vrei sa ai tu norocul lui ? Ma intreb unde au ramas clasicele prietenii, dezinteresate. Au zburat in vant...
Ma intreb...Cand am uitat sa fim copii?..Cand am uitat sa radem, sa alergam prin parc? Acum vedem culoarea copacilor decat cand iesim la o tigara cu niste "tovarasi". Tovarasi la ce? La fumat, la aliniat ceva? Am uitat ce inseamna sa fim copii...ne distrugem usor copilaria, viata uneori, zambetele si culoarea din obraji. Si pentru ce? Ca sa fim "cool"? Ca sa ne accepte ceilalti, care din intamplare au ales acelasi drum, numai ca inaintea noastra?
Si ce daca eu inca mai sunt copil, uneori? Si ce daca acum scriu despre copilaria pe care sunt prea constienta ce am pierdut`o, doar ca sa nu ma mai gandesc la tot ce ma raneste? Daca suferinta ar lasa urme, corpul meu ar fi plin de cicatrici. Dar nu e...E curat, parca pentru a pastra aparentele. Aparentele care inseala, de cele mai multe ori, aparentele care ma fac sa par ce vor ei, care ma fac uneori sa fiu ce vor ei. Dar undeva in mintea mea, inca ma mai regasesc... Mai sunt totusi eu, copilul, nu m`au transformat chiar de tot.
Si ce daca scriu despre aparente, cand de fapt ma hotarasem sa scriu despre...total altceva? Nu imi mai pot concentra atentia intr`un singur punct, parca ma preocupa mai multe lucruri in acelasi timp, doar pentru a nu ma gandi la ziua de maine, o zi stearsa, ca ultimele... O zi trecuta degeaba, o zi petrecuta in asteptare, o asteptare patologica. Astept sa mi se dea ocazia sa imi pot schimba viata, din nou...si in acelasi timp, astept sa imi reiau vechea viata.
Presupun ca as putea sa scriu si despre viata mea, daca ar parea cat de putin interesanta pentru cineva. Dar nu e. Si nici nu vreau sa fie. Sau as putea sa scriu despre viata mea, pentru mine, dar din pacate o cunosc atat de bine, ii stiu fiecare intorsatura nedreapta, fiecare lovitura am simtit`o. De ce mi`as aminti totul?
Nu`mi place sa vorbesc despre mine pentru altii, poate doar cate o destainuire in momente de melancolie unor prieteni care m`ar intelege. E de ajuns. Poate ca din cauza asta par rece, si poate ca sunt...
Stiu cum par pentru oameni. Copilul perfect, adolescenta fericita si fara nicio grija. Si cat de departe de adevar sunt ei...
Dar poate e mai bine sa nu stie, cei mai multi dintre ei. Iar ceilalti, o mica parte, poate ca ar trebui sa stie mai mult, ca sa aiba o idee macar vaga despre cum sunt eu cu adevarat.
Eu...mi`as mai dori uneori sa fiu copil. E atat de usor sa uiti de toate cand nu ai nicio grija, decat propriile tale temeri simple.
Dar am observat ca toate trec pana la urma, caci timplu vindeca tot, sau aproape tot...Trec, mai ales daca iti administrezi o doza suficienta de nepasare, drogul de care suntem atat de dependenti in lumea rece pe care suntem nevoiti sa o acceptam, din care facem parte...
De multe ori ma intreb ce fac pana in momentul incare timpul isi face simtit prezenta calmanta, pana cand acest doctor fara sentimente ne pune in sfarsit in perfuziile existentei noastre drogul.
Si in timp ce astept, ma intreb cu ce as putea sa`mi umplu timpul, ca sa nu las gandurile ce ar putea sa ma trezeasca la realitate, o realitate sumbra, sa apara.
E simplu. Iubesc, plang, de mai multe ori, si uit. Ma plimb singura pe strazile prea animate ,dansez cu castile in urechi, tip, ma cert cu cine nu ar trebui si uit. Visez aiurea la perfectiune, ies pe balcon, vreau sa vad stelele, dar e innorat; injur si uit. Ma bucur pentru nimic, sunt euforica de la nimic. Uit. Ma doare, dar uit tot, chiar si ce nu ar trebui.
Ma gandesc la cei ce au incercat sa se sinucida, la un moment dat. Oare timpul nu i`a luat in seama? De multe ori mi`am dorit sa am puterea necesara sa iau o decizie ca asta. Dar mereu am trait cu impresia ca fiecare om poate sa isi revina din orice. Si de ce te`ai sinucide, totusi? Parca si asta a devenit un trend. Daca esti altfel decat ei, faci totusi ceva ce le atrage atentia; atunci te accepta, post-mortem. Ai facut in sfarsit ceva cool. Oare? Si chiar daca tu simti ca nu mai poti rezista, gandeste`te la cei pentru care ai vrea sa traiesti, cei care ar suferi prea mult daca nu ai mai fi. De ce sa faci ceva atat de absurd? De ce sa fac ceva atat de absurd? Ca sa le dau satisfactia sentimentului ca m`au invins? Mai bine rezist, poate mor in lupta inevitabila pe care o reprezinta viata, dar macar stiu ca iau ceva cu mine, stiu ca ucid cateva lacrimi amare varsate in drumul meu spre o victorie iluzorie, care lasa locul unei noi batalii.
Acum, in exact acest moment, o astept. Astept lupta si tocmai acest sentiment, linistea de dinaintea furtunii parca incearca sa ma ucida.
Iar am deviat de la subiect. De ce ar interesa pe cineva teoria? Ei vor sa vada spectacol...nu vor sa li se spuna ce sunt.
Da, poate ca viata mea e un spectacol, dar e o drama, nu o comedie, chiar un horror cateodata, cand plansul cu suspine nu se mai opreste, si mai ales cand lacrimile nu au voie sa cada.
Sau poate mint. Poate mi se pare, poate viata mea e perfecta fata de altele.