Se spune că prima dragoste nu se uită. Păi bine, pe asta am înţeles-o. Nu se uită, dar se termină vreodată? Sau o să iubim tot restul vieţii prima persoană de care ne-am îndrăgostit? Şi dacă nu o să rămânem împreună? O să aşezăm iubirea pentru persoana cu care ne căsătorim peste, în alt sertar al inimii, sau aşa cum aşezăm hainele unele peste altele în dulap, împachetate frumos, să nu se şifoneze? Şi dacă eu nu am atât de mult spaţiu în imină? Se spune că anii de liceu sunt unii dintre cei mai frumoşi din viaţa unui om. Se mai spune şi că prieteniile din în liceu sunt cele mai puternice şi mai rezistente din viaţa unui om. Şi se zice că, în general, adolescenţii nu iubesc cu adevărat, doar trăiesc cu iluzia unor poveşti de dragoste, iluzie ce e spulberată atunci când întâlnesc adevărata iubire. Eu mai am doar un an de liceu. Atât. Si toată acea perioadă în care toţi spun că ai impresia că lumea îţi aparţine se apropie de sfârşit. Nu ştiu ce o să fie după asta, nici nu vreau să fac presupuneri aiurea. Sunt convinsă că prietenii pe care i-am avut în liceu (indiferent că erau mai vechi sau că i-am cunoscut în aceşti trei ani) sunt şi vor fi cei mai buni pe care i-am avut sau îi voi avea vreodată. Dar ce putem face dacă destinul, soarta (nu contează ce, putem să o numim doar viaţă) hotărăşte să ne despartă drumurile? Nimic. Ascultăm cuminţi, facem ce suntem nevoiţi, dar sper să nu ne uitam unii pe ceilalţi. Şi ce aş putea eu, un „copil” care încă nu îşi hotărăşte singur, independent viitorul, ci doar se lasă purtat de valurile vieţii sale, să fac dacă, printr-o întâmplare mai mult sau mai puţin fericită, ajung să iubesc, cu trup şi suflet, cu adevărat, fară nici un fel de limită în anii în care nu ar trebui? De ce să nu trebuiască? Răspunsul e simplu, nu îţi poţi lega viaţa ce cea a altei persoane atunci când îţi schimbi de azi pe mâine concepţiile despre lume, când îţi schimbi gusturile in descursul unei ore, când eşti atât de uşor de influenţat de ce spun alţii. Dar dacă o astfel de poveste rezistă? E doar un vis frumos, ar spune mulţi. Şi dacă personajele principale ( unul aş fi eu) sunt despărţite tocmai din cauza imposibilităţii de a obţine o anumită independenţă din punct de vedere material, in primul rând, fără câteva sacrificii? Nu pot decât să aştept... Şi aşteptarea asta e de-a dreptul plictisitoare, dureroasă. Aştept momentul în care vom decide singuri şi vom putea să trăim aşa cum vrem, fără a fi împiedicaţi de nimic. Dar până atunci s-ar putea schimba atât de multe... Mă întreb dacă voi fi nevoită să îmi mai fac loc în inimă, astfel încât sa cuprindă iubire şi pentru o a doua persoană.Spaţiul locuit de el acolo va mai fi ocupat sau va lăsa uitarea să îl elibereze, în aşteptarea unei noi iubiri? Oare va rămâne totul la fel?

die mother fucker...die!

Un ţipăt strident răsună ascuţit lângă lac. Părea să fie cineva care avea nevoie de ajutor. Alergă repede spre malul apei întunecate. Şi atunci… atunci văzu o scenă îngrozitoare.
Îl văzu ieşind din pâlcul de copaci, despicând întunericul. Fără să aibă nici măcar o pată de sânge, îşi târa victima, deja moartă, spre apă. Intenţiile sale erau clare: voia să scape de femeia care îi ieşise în cale.
Încă holbându-se îngrozită la acest criminal, ea îi surprinse preivirea crudă şi văzu ochii care străluceau de încântare văzând o nouă nefericita victimă. Ea îl privi speriată. Înţelesese că nu mai avea scăpare…va muri… Fără să se gândească prea mult, fugi spre cabana din care ieşise cu câteva minute în urmă. Auzi zgomotul apei în spate. Scăpase de povară. Dar, din fericire, ea era deja în faţa casei. Urcând scările se împiedică. Se ridică repede şi intră. Scăpase.
Se îndepărtă încet de uşă. Deodată, auzi un zgomot în spatele ei şi apoi o şoaptă:
- Credeai că o să scapi de mine?

.........................................................

13 februarie. 23:59
Mai era un minut și venea ziua îndrăgostiților. Ea nu știa dacă o iubea sau o detesta. Era o zi specială, da, pentru toți adolescenții. Pentru ea însă, nu reprezenta nimic deosebit. Anul acesta ar fi vrut să strice rutina, dar era din nou singură.
Se gândea la el, ca de obicei. Era cel mai bun prieten al ei…dar îl iubea, mai mult ca pe un simplu amic. De fapt, era îndrăgostită de el.
Și…îi veni o idee.
S-a îmbrăcat rapid, ca niciodată. A luat niște bani dintr-un sertar, cheile aruncate pe masă și a plecat.
La magazin vânzătoarea a privit-o zâmbind, când i-a vândut sticla de șampanie. Oare ce își imagina femeia aia?
Ea s-a urcat într-un taxi și a spus adresa. Avea emoții. Oare dormea? Sau avea să o privească amuzat și să îi spună câteva cuvinte ironice despre romantismul ei descoperit brusc, la 00:00, pe 14 februarie? Oare făcea o greșală? Era doar o idee proastă de moment? Nu mai conta.
Peste 10 minute bătea la ușa lui. El îi deschise somnoros, ciufulit și surpins.
- Ce faci tu?
- Bună și ție. Bine, mă plictiseam.
- Și sticla?
- Hm…Auzi, vrei să ai prietenă de 14 februarie?

Deci,până la urmă, ce e 14 februarie? Ziua îndrăgostiților...bine,bine, dar dacă dragostea vine decât dintr-o direcție? Unde mai e frumusețea acestei zile?
Deci 14 februarie e doar un motiv de a te lăuda cu noua ta cucerire, sau una mai veche. E un motiv pentru care să primești sau să oferi cadouri, care oricum vor sfârși aruncate, ori la gunoi, ori într-un dulap, atunci când marea dragoste va fi terminată, când amorul nemuritor o să se ducă dracului. Deci, de ce să ne batem atât capul pentru o zi ca oricare alta? Pentru că suntem dependenți de dragoste, de aia. Pentru că nu putem trăi fără ea, chiar dacă e ... prea mică, sau infinit de mare.
Partea cea mai tristă e că, de multe ori, nu ne petrecem exact cu cine ne-am dori această zi. Asta pentru că nu suntem în stare să ne acceptăm sentimentele. Suntem oameni, până la urmă, și avem o înclinație genetică spre greșeli.
Deci...happy valentine`s day. Cu oricine ar fi...:))

end of days

Superficială. Egosită. Fraieră. Copil. Proastă. Confuză. Rece. Nepăsatoare. Defecte. Și sunt doar ale mele. Nu vreau să le împart cu voi. De ce aș face-o? Aiurea. Fară coerență. Setimente. Eu.
Vrei sa ma cunoști?...E simplu. Lasă-te condus de aparențe și conștientizează că totul e greșit. Nu îmi plac clișeele, deci nu o să spun că aparanțele înșeală. Aparențele nu înșeală, atunci când știi ce sa vezi în ele..
Învață să observi.
Învață să primești și mai ales, învață CUM să primești. Și, mai mult decât orice, învață să oferi si tu, atunci când sentimentele îți sunt făcute cadou. Nu îți mai bate joc și nu mai zâmbi ironic. Încearcă, doar pentru o zi să fi doar ceea ce ți-ai dorit mereu să fi. Fă doar ce îți dorești cu adevărat și fă tot ceea ce îți dorești sa faci. Nu te opri in ultima clipă, nu te gândi ce or sa creadă alții despre tine, sau ce or sa facă. Renunță tu la aparențe, aruncă tot ceea ce ai fost sau ceea ce ai vrea să fi, dar nu o sa ajungi niciodată. Fi tu, cel din prezent. Trăiește-ți propria viață, nu pe cea a personajului defect in gândire pe care ți l-ai creat de-a lungul timpului. Simte. Nu te mai gândi de cinșpe ori înainte să îmbrățișezi pe cineva, până când pierzi momentul. Învață sa renunți, nu la vise, ci la ambiția prostească de a obține mereu ceea ce îți dorești. Învață să spui ce te doare, nu mai ascunde tot într-o inimă mult prea mică ca să poată supraviețui singură. Fi fericit și nu te mai gândi cât o sa plătești mai târziu pentru asta. „Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata. Dar in cautarea ei merită să alergi toata viața.” Aleargă! Aleargă cât de tare poți. Aleargă până nu mai poți să respiri sau pici din picioare. Nu te mai teme că nu o să te mai ridici niciodată dacă vei cădea. Chiar și tu știi că nu e așa, că te înșeli ingrozitor.
Învață să uiți trecutul, să te desprinzi de el. Învață să trăiesți in realitate, nu în amintiri.
Până la urmă, ce sunt amintirile? Sunt ceva ce nu vrei să lași în urmă. Sunt ceva ce vrei să vezi înainte de clipa în care vei muri. Dar…nu o să mori mâine. Crede asta! Și lasă-le să plece, pentru o zi. Nu te mai gândi la trecut, sau la viitor. Doar prezent. Atât. Și totuși, dacă ar fi să mori mâine ce ai face?
Eu știu ce aș face, m-am gândit mult la asta.
Mi-aș învige orice fel de teamă. Aș spune fiecărei persoane ce gândesc cu adevarat despre ea. I-aș spune dacă o iubesc sau o urăsc. Oricum nu le pasă. Le pasă decât de propria persoană, adâncită în ignoranța patologică specifică oamenilor.
Nu mă cunoști. Dacă ți-aș spune că te urasc, ți-ar păsa măcar puțin? Îți răspund eu: nu.Te-ai întreba: cine mai e și asta și cine se crede să îmi spună că mă urăște? Ce treabă are ea cu mine? Nu mă cunoști, nu ți-ar păsa. Poate ai vrea să "imi zici vreo două". Dar a doua zi ai uita.
Nu mă cunoști. Dacă ți-aș spune că te iubesc, cum ai reacționa? Îți spun eu: te-ai uita la mine uimit. Te-ai întreba de ce te iubesc. Te-ai întreba de ce te-am ales tocmai pe tine, dacă sunt nebună, dacă vreau să mă sinucid, sau pur și simplu nu m-ai crede. Știu că nu am voie să iubesc fiecare om, doar pentru ceea ce este, doar pentru că traiește și pentru că a avut puterea necesară să ia prima gură de aer, inconștient. Ar fi prea ciudat! Aș fi o ciudata!
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, aș renunța, înainte de orice, la minciuni. Blestemate minciuni! Sunt doar niște cuvinte, simple cuvinte menite să deruteze, să înșele, să ascundă acel abstract adevăr. Ce rost au? Poate că uneori te salvează, uneori sunt folositoare, uneori le folosești pentru a-l face pe cel ce le aude să se simtă mai bine. În ultima zi din viața mea nu aș mai spune nici măcar o minciună nevinovată. Toți merită să știe adevărul, chiar dacă nu le place. Adevărul doare, e urât. Dar uneori dezvăluie cele mai frumoase sentimente.
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, aș iubi mai mult ca oricând. Mi-aș iubi infinit de mult părintii, prietenii, aș adora orice trecător doar pentru că are dreptul de a respira. Dacă aș muri mâine, i-aș spune LUI ce înseamnă pentru mine, doar dacă aș muri mâine! L-aș iubi cu trup și suflet, mai mult decât oricând, până când dragostea m-ar sufoca, mi-ar accelera bătăile iminii până la un infinit pe minut. Poți să mori de dragoste? Până la urma, și asta tot o boală e. Blestemată boală, te face să crezi că zbori și apoi te aruncă pe pământul tare și rece. Apoi te obligă să te încui în propria-ți persoană, până când tot ea te eliberează.
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, l-aș adora și i-aș scrie un volum de versuri, l-aș săruta și aș privi în ochii lui, aș uita să mai încerc întruna să îl urăsc doar pentru că sunt un simplu om narcisist care nu poate să admită că nu trăiește doar pentru sine.
Dacă ar fi ultima zi din viața mea, mi-aș cheltui toți banii, aș vorbi cu fiecare prieten, aș plânge, aș râde, aș înnebuni, mi-aș reveni, aș țipa, aș vorbi întruna, aș alerga în parc, m-aș da în leagăn ca un copil, aș profita de fiecare secundă rămasă, aș fi cum vreau să fiu pentru prima dată în viața mea. Aș uita de tot ce mi-ar îmbolnăvi mintea, nu aș călători nicăieri, mi-aș petrece orele cu cei care mi-au dat motiv să respir.
Dacă ar fi ultima zi din viata mea, aș trăi!
Dar nu e. Deci o să continui sa mint, să mă mint, să mă ascund în propriul meu suflet. O să mor câte puțin pentru fiecare problemă minusculă. Ar trebui să mă gândesc la ceea ce mă face să mă simt bine, și să obțin acele ”orice”.
Pe tine ce te-ar face să te simți mai bine? Te-ai gândit vreodată?
Un zâmbet? Cere-l!
Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te duci la cineva, prima persoană pe care o vezi lângă tine, un necunoscut, un prieten, si să îl rogi să zâmbească, fără niciun motiv? Ar fi atât de aiurea, încât persoana respectivă nu s-ar putea abține. E chiar atât de greu? Uite, vezi cât de ușor e să primești un zâmbet? Nu mai încerca să te răzbuni, sau să faci oamenii să sufere, necesită prea multă gândire inutilă. E mult mai simplu să ceri un zâmbet, chiar si o grimasă forțată.
O lacrimă? Vars-o!
Nu te mai gândi că te vede cineva. Și dacă te vede, ce poate sa facă? Să râdă de tine? Să încerce să te consoleze pentru un motiv pe care nici măcar nu îl cunoaște? Și ce? Dacă vrei să simți gustul sărat al picăturii izvorâtă din durere, sau poate din bucurie, las-o să cadă. Nu-i mai crede pe alții, care spun că lacrimile sunt amare. Nu e așa… Lacrimile sunt parte din tine. Vrei să fi liber? Începe prin a te elibera bucățică cu bucățică.
Un prieten? Cheamă-l!
Sună-l. Nu te mai uita in gol la telefon, apelează. Apasă butonul verde. E simplu. Prea simplu. Spune-i ce ai pe inimă, te va asculta, căci însemni prea mult pentru el, ca să te întrerupă. Nu, te rog, nu spune că tocmai asta e partea cea mai grea. Am zis-o și eu de prea multe ori, până când am realizat că nu e așa. Cel mai greu e să suni. Cuvintele vin singure, căci și ele își doresc sa fie eliberate, să zboare prin aer.
Un pix și o foaie? Ia-le!
Nu minții, trebuie să fie pe acolo pe undeva, ești dependent de ele. Fă o crimă, omoară pixul, termină-i pasta. Și el a râs de tine atunci când nu puteai să găsești cuvintele potrivite să le zgârii pe o hârtie. Acum nu încerca să scrii ceea ce e bine, sau ceea ce ar vrea alții. Nu îi mai da satisfacție. Elimină-I celulele albastre ( sau nu, nu știu) de pastă. Si când s-a terminat, înlocuiește-l. Nu simte, nu se supără.
O țigară? Fumeaz-o!
Mi-ar plăcea să fiu o țigară… Mi-aș trăi viața scurtă facând pe cineva fericit. M-ar aprinde cu o flacără strălucitoare izvorâtă din gaz. Aș arde încet, împrăștiind fum. M-ar fuma și mi-ar consuma ușor viața, scurtând-o puțin câte puțin, așa cum aș face si eu cu a lui. La un moment dat m-ar atinge buzele altei persoane, aș fi un dar. Un dar mic, ce nu durează mult, însă oferă o fericire iluzorie, inexistentă de fapt. Și când m-aș apropia de sfârșit, de moarte, ar trage un ultim fum, mi-ar dărui un ultim sărut. Iar apoi mi-ar strivi scânteia în scrumiera deja plină, m-ar ucide. Iar eu aș mai fumega puțin și m-aș stinge. Aș avea o viață atât de simplă și atât de scurtă, cât o melodie.

Învață, învață sa spui ceea ce simți, învață să nu pierzi momentele potrivite pentru a face ceva deosebit, învață să îți păstrezi prietenii.
Nu aștepta sfârșitul vieții pentru a începe să trăiești.

E Craciun.
Ma intrebam, ce inseamna Craciunul pentru mine?
Mai demult, acum 2-3 ani, era un prilej de bucurie. Atunci, Craciunul era timp petrecut cu parintii mei. Asteptam colindatorii cu sufletul la gura, curioasa si entuziasmata. Cand veneau, ii ascultam zambind. Ma bucuram, ca un copil ce eram, ca aveam un motiv sa stau treaza pana tarziu in noapte si sa studiez jocul instalatiei din brad. Imi placea sa fac cadouri, la fel de mult cum imi placea si sa primesc. Nu mai credeam in Mos Craciun, nu mai stiu exact cand mi-a fost spulberata si aceasta iluzie copilareasca, dar cadourile de sub brad erau mereu o surpriza. Bucuria parintilor mei cand le primeau pe ale lor imi dadea o satisfactie de neinlocuit. Pentru ei, eu devenisem "Mosul", asa cum si ei erau, si fusesera mult timp pentru mine.
Craciunul era traditie, nerabdare, curiozitate, entuziasm, calm, pur si simplu fericire.
Acum...ce e Craciunul?
Poate ca mai pastreaza putin din vechea lui culoare, insa e patat, murdarit de griji. Dar oare, nu mai sunt eu inca un copil? Nu ar trebui sa mai duc inca o viata simpla, fara niciun fel de probleme?
Si atunci, de ce acum am un gol in suflet, de ce nelinistea imi alunga somnul. De ce visele au disparut din noptile negre?
De ce e Craciun?! Si de ce, de ce nu mai sunt fericita de Craciun?
De ce iubesc, si de ce sufar?
Si, mai ales, de ce nu mai traiesc decat din niste amintiri ce au devenit vechi, prafuite? Sunt amintiri ale unor clipe de fericire, de fericire deplina. Dar, toate lucurile bune au un sfarsit, care vine prea repede, de cele mai multe ori, te ia pe nepregatite; si apoi te lasa singur in fata celui mai aprig dusman pe care l-ai putea avea: singuratatea. Si ce e singuratatea? E un sentiment, da... E senzatia permanenta ca iti lipseste ceva, sau cineva, chiar daca esti inconjurat de prieteni. E dorinta irationala de a te izola de toti, de ati petrece fiecare clipa cu un pix in mana, un pix ce ar vrea sa deseneze cuvinte pe o foaie, insa tu esti atat de golit de sentimente incat foaia va ramane vesnic alba.
De ce ma simt singura de Craciun?
De ce nu mai vorbesc la telefon, sau pe mess, cum faceam de obicei? De ce nu ascult colinde si ma refugiez in niste melodii triste?
Nu imi mai doresc nimic. Vreau doar sa imi revin, sa fiu din nou vechea "eu" si sa pot sa zambesc din nou de Craciun. Vreau sa uit.
Dar niciodata nu se intampla ce vrei tu...
Presupun ca va trebui sa astep; sa mai treaca alte luni lipsite de viata. Timpul vindeca tot. Traiesc si eu cu speranta asta. Probabil e o iluzie, dar macar e ceva in care sa cred.
Vreau sa treaca mai repede starea asta permanenta de durere, de singuratate, de...gol.
Timpul vindeca tot. Macar stiu ca o sa ma vindece si pe mine, la un moment dat. Macar stiu ca nu doar momentele frumoase se termina.
Pana la urma...e Craciun. Hai sa ne prefacem ca zambim de Craciun.

wind

vantul are o samnificatie aparte,
e aproape de mine si cand tu esti departe.
vantul imi aduce inapoi bucati de suflet
cand bate nebun si rece,
imi daruieste amintiri si un zambet.

vantul alunga norii ce vin cu ploi.
el e cu mine si cand nu suntem amandoi.
in seara asta mi`a aruncat pe fereastra
niste flori uscate.
el a cantat mereu iubirea noastra.

cand tace, mi`e frica, sunt singura
si tot ce simt e o blestemata ura,
ce n`as fi vrut s-o stiu niciodata
cand tace, plang.
si ma ratacesc ca`ntrun labirint in a mea soarta.

vantul imi arata mereu drumul, cararea
ce`ar trebui s`o urmez ca sa castig uitarea.
si`acum bate nebun si rece.
dar ma pacaleste...
caci iubirea ramane si el trece...

anotimpuri

Danseaza pe cer, coboara plutind usor,
Se asaza pe palma mea intinsa spre tine,
Ingerul meu mi-a trimis, dintr-un nor
Un fulg.
Si-a amintit de mine.

Mi-a inghetat pe fata, pe obrazul
Pe care tu l-ai sarutat de atatea ori,
Mi-a ucis fericirea de copil, zambetul,
O lacrima.
A venit si ea intr-o zi de iarna, in zori.

Au rasarit din zapada stralucitoare
Mi-au facut o zi rece mai frumoasa,
Mi-au alungat dorul cu frumusetea rapitoare,
Ghioceii.
Si s-a topit gheata in inima ramasa.

A revenit odata cu tine, odata cu zambetele,
Mi-a readus copilaria uitata-ntr-o gara,
Mi-a daruit ceva pierdut de mult, visele...
Fericirea.
A venit intr-o seara de primavara.

Mi-e dor de tine, de luna, de vise,
Mi-e dor de zilele cu soare
In care toate ploile erau ucise
De dragoste.
Si-acum privesc pierduta-n zare.

A inceput brusc, m-a invatat sa sper,
Sa am rabdare, sa te iubesc pe tine,
M-a facut sa privesc din nou spre cer,
O ploaie de vara.
Mi-a soptit ce e rau si ce e bine.

A venit odata cu toamna, cu vantul
Si mi-a daruit o fericire de moment
S-a stins pana la urma, i-a trecut timpul,
Un trandafir.
A disparut odata cu...acel sentiment.

A cazut, s-a lasat dusa de vant, in zare
A zburat intr-un parc, nestiutoare, moarta,
Martora a unei suferinte amare,
O frunza.
A fost prietena mea atunci, daruita de soarta.

S-a intors, dar a trecut pe langa mine, m-a ocolit,
Mi-a lasat privirea sa rataceasca-n zadar,
De mana mea ce-a ramas intinsa a fugit,
Fulgul.
Nici macar pe el nu-l mai primesc in dar.